Harry Potter

[Stefzyk]

Le iubesc

[stefania223]

subscriu

[zinzimima]

imi plac

[♥Skittles♥Dog♥Kinz♥]

Le iubesc

suuubbbscriu <333

[Stefzyk]

Sper ca nu are nimic daca pun o parte din HP 5 aici [cat am citit azi]


CAPITOLUL I
Dudley Dementul

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau ― pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza se¬cetei. Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea în¬tins pe spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4.
Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plă¬cut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.
În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, sau bombardându-l cu în¬trebări nesuferite, aşa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie şi să se uite la televizor cu mă¬tuşa şi unchiul său.
Ca şi când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra des¬chisă, Vernon Dursley, unchiul lui Harry, vorbi dintr-o dată.
― Mă bucur că băiatul nu mai încearcă să ne stea în cale. Chiar aşa, unde e?
― Nu ştiu, zise mătuşa Petunia, deloc îngrijorată. Nu e în casă.
Unchiul Vernon scoase un mormăit.
― Se uită la ştiri... zise el cu răutate. Mi-ar plăcea să ştiu ce pune de fapt la cale. De parcă unui băiat normal îi pasă ce e la ştiri ― Dudley habar nu are ce se întâmplă; mă îndo¬iesc că ştie cine este prim-ministru! Oricum, nu poţi să spui că este ceva despre ai lui la ştirile noastre...
― Vernon, sst! zise mătuşa Petunia. Fereastra este deschisă!
― A... da... scuze, draga mea.
Soţii Dursley tăcură. Harry ascultă o reclamă la cereale cu fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doam¬na Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încrun¬tată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufă, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din câmpul vizual înainte ca vo¬cea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.
― Dudders a ieşit la un ceai?
― La familia Polkiss, zise mătuşa Petunia cu drag. Are atâţia prieteni mici, este atât de iubit...
Harry îşi înăbuşi cu greu un hohot. Soţii Dursley erau într-adevăr uimitor de stupizi în privinţa fiului lor, Dudley. Îi înghiţiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile băute cu câte un membru al găştii sale în fiecare seară a vacanţei de vară. Harry ştia foarte bine că Dudley nu fusese la nici un ceai; el şi gaşca lui îşi petreceau serile vandalizând terenul de joacă, fumând la colţuri de stradă şi aruncând cu pietre în maşinile şi copiii care treceau pe lângă ei. Harry îi văzuse "la treabă" în timpul plimbărilor sale pe înserat prin Little Whinging; îşi petrecuse cea mai mare parte a vacanţei bântuind străzile şi căutând ziare prin coşurile de gunoi.
Dar primele acorduri ale muzicii care anunţau ştirile de la ora şapte ajunseră la urechile lui Harry şi stomacul începu să i se zbată. Poate că seara aceasta ― după o lună de aştep¬tare ― va fi cea dorită.
― Aeroporturile sunt împânzite de un număr record de călă¬tori întârziaţi aflaţi în vacanţă, în timp ce greva hamalilor spanioli a intrat în cea de-a doua săptămână.
― Eu le-aş asigura o siestă lungă, se răsti unchiul Vernon peste sfârşitul propoziţiei crainicului.
Însă asta nu mai conta: afară, în stratul de flori, stomacul lui Harry păru să se descleşteze. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, sigur ar fi fost primul subiect de la ştiri; moartea şi distru¬gerile erau mai importante decât călătorii întârziaţi.
Expiră lung şi încet şi se uită în sus, la strălucitorul cer albastru. Fiecare zi din acea vară fusese la fel: încordarea, aşteptarea, uşurarea temporară şi apoi din nou încordare... Mereu, din ce în ce mai insistentă, o întrebare: de ce încă nu se întâmplase nimic?
Ascultă în continuare, în cazul în care exista vreun mic indi¬ciu, nerecunoscut de încuiaţi drept ceea ce era cu adevărat ― poate o dispariţie neexplicată sau vreun accident ciudat... Însă greva hamalilor fu urmată de ştiri despre seceta din sud-est ("Sper că ascultă vecinul!" urlă unchiul Vernon. "El, cu stropi¬torile lui la trei noaptea!"), apoi un elicopter aproape că se prăbuşise în Surrey, după aceea divorţul unei actriţe celebre de soţul său celebru ("De parcă ne-ar interesa legăturile lor sordide", pufni mătuşa Petunia, care urmărise obsesiv cazul în fiecare revistă pe care reuşise să-şi pună mâna osoasă).
Harry închise ochii pe fundalul cerului de seară care acum radia când crainicul spuse: ― şi în final, papagalul Bungy a găsit un nou mod de a se răcori în vara aceasta. Bungy, care locuieşte la Cinci Pene în Barnsley, a învăţat să facă schi nautic! Mary Dorkins are amănunte.
Harry deschise ochii. Dacă ajunseseră la papagali care făceau schi nautic, nu mai era nimic demn de ascultat. Se rostogoli cu grijă pe burtă şi se ridică în genunchi şi coate, pregătindu-se să se târască pe sub fereastră.
Se mişcase cinci centimetri când se întâmplară mai multe lucruri într-o succesiune foarte rapidă.
Un poc puternic sparse liniştea somnolentă ca o împuşcătu¬ră; o pisică o luă la fugă de sub o maşină parcată şi dispăru ime¬diat; un ţipăt, o înjurătură urlată şi zgomotul făcut de nişte por¬ţelanuri sparte veniră dinspre sufrageria familiei Dursley şi, du¬pă cum era de aşteptat, acesta era semnalul pe care îl aştepta Harry, căci sări în picioare, scoţând în acelaşi timp o baghetă subţire de lemn prinsă la talia blugilor, de parcă ar fi scos o sa¬bie din teacă ― însă, înainte să se poată ridica de tot, capul său intră în coliziune cu fereastra deschisă a familiei Dursley. Bubu¬itura care se auzi o făcu pe mătuşa Petunia să urle şi mai tare.
Harry se simţi de parcă i s-ar fi crăpat capul în două. Cu ochii înlăcrimaţi, se clătină, încercând să se concentreze asu¬pra străzii, ca să depisteze sursa zgomotului, însă abia reuşi să se ridice, când două mâini mari şi vinete ieşiră pe fereas¬tra deschisă şi se strânseră în jurul gâtului său.
― Pune-o la loc! se răsti unchiul Vernon în urechea lui Harry. Acum! Înainte să vadă cineva!
― Dă-mi drumul! se răsti Harry.
Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu mâna stângă de degetele ca nişte cârnaţi ale unchiului Vernon, iar cu dreapta ţinând strâns bagheta ridicată; apoi, când durerea din creştetul lui Harry atinse o intensitate deosebită, unchiul Vernon ţipă şi îi dădu drumul lui Harry, de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forţă invizibilă trecuse prin nepo¬tul său, făcându-i imposibil de ţinut.
Gâfâind, Harry căzu în faţă peste tufa de hortensii, se ridică şi se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase puter¬nica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry îşi băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor şi încercă să pară nevinovat.
― Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât de după perdelele ei de plasă. Aţi auzit rateul maşinii ăleia? Ne-a cam speriat pe mine şi pe Petunia!
Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om nebun, până când toţi vecinii curioşi dispărură de la feres¬trele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el.
Harry se apropie cu câţiva paşi, având grijă să se oprească la o distanţă unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu îşi poată continua strangularea.
― Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare.
― Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală.
Se uită în continuare în stânga şi în dreapta străzii, încă sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul.
― Cu toată hărmălaia asta, ca nişte împuşcături chiar în faţa propriei noastre...
― Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. Chipul slab, ca de cal, al mătuşii Petunia apăru acum lângă cel mare şi vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de supărare.
― De ce te ascundeai sub fereastra noastră?
― Da, da, bună observaţie, Petunia! Ce căutai, băiete, sub fereastra noastră?
― Ascultam ştirile, zise Harry pe un ton resemnat.
Mătuşa şi unchiul lui schimbară priviri furioase.
― Ascultai ştirile! Iar?
― Păi, ştiţi voi, se schimbă zilnic, zise Harry.
― Nu face pe deşteptul cu mine, băiete! Vreau să ştiu ce pui de fapt la cale ― şi nu îmi mai vinde gogoşi, cum că as¬culţi ştirile! Ştii foarte bine că ai tăi...
― Ai grijă, Vernon! şopti mătuşa Petunia, şi unchiul Ver¬non îşi coborî vocea, Harry abia reuşind să îl audă...
― Că ai tăi nu sunt pomeniţi la ştirile noastre!
― Numai asta ştiţi, zise Harry.
Soţii Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi mătuşa Petunia spuse:
― Eşti un mincinos nesuferit. Ce caută acele... şi ea coborî, glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul cuvânt, bufniţe aici, dacă nu îţi aduc veşti?
― Aha! şopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieşi din asta, băiete! De parcă n-am şti că afli veşti de la păsă¬rile alea nenorocite!
Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data aceasta, deşi mătuşa şi unchiul său nu aveau cum să suspecteze cât de rău se simţea că trebuia să recunoască.
― Bufniţele... nu îmi aduc veşti, zise el neutru.
― Nu cred aşa ceva, zise imediat mătuşa Petunia.
― Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât.
― Ştim că pui ceva ciudat la cale, spuse mătuşa Petunia.
― Să ştii că nu suntem tâmpiţi, zise unchiul Vernon.
― Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, în¬cepând să se enerveze şi, înainte ca soţii Dursley să îl cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic al grădi¬nii şi începu să meargă cu paşi mari pe stradă.
Dăduse de bucluc şi o ştia. Mai târziu avea să dea ochii cu mătuşa şi unchiul său şi să plătească preţul obrăzniciei sale, însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea min¬tea ocupată cu lucruri mult mai importante.
Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea Dobby, Spiriduşul de casă, când dispărea din senin. Oare era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era posibil să îl urmărească Dobby chiar în această clipă? Venindu-i acest gând, se întoarse şi se uită înapoi spre Aleea Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar Harry era sigur că Dobby nu ştia cum să se facă invizibil.
Merse mai departe, aproape fără să îşi dea seama de drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de atâtea ori aces¬te străzi, încât picioarele îl duceau automat către locurile sale preferate. La fiecare câţiva paşi, se uita înapoi peste umăr. Fu¬sese făptură magică lângă el când stătuse printre begoniile mu¬ribunde ale mătuşii Petunia, era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră legătura, de ce se ascundea acum?
Şi apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, certi¬tudinea se risipi.
Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea căreia îi aparţinea, încât pur şi simplu exagera din cauza unor zgomote obişnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese zgo¬motul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin?
Harry simţi o senzaţie surdă, de greutate în stomac, şi, înainte să îşi dea seama, fu din nou copleşit de sentimentul de deznădejde care îl mistuise toată vara.
Dimineaţa următoare avea să fie trezit de ceasul pus să sune la ora cinci ca să plătească bufniţa care îi aducea Profetul zilei ― însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină înainte să îl dea deoparte; când idioţii care conduceau ziarul aveau să realizeze în sfârşit că se întorsese Cap-de-Mort, asta avea să fie ştirea principală, şi Harry era interesat doar de acest gen de ştiri.
Dacă avea noroc, mai erau şi bufniţele care îi aduceau scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron şi Hermione, însă orice speranţă că scrisorile lor îi vor aduce veşti fusese pierdută de mult.
Evident, nu putem să spunem prea multe despre ştii-tu-ce... Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se rătăcesc scri¬sorile... Suntem destul de ocupaţi, dar nu îţi pot da detalii... Se în¬tâmplă destul de multe, o să-ţi povestim totul când o să ne vedem...
Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie preo¬cupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de curând însemna "curând"? Din câte putea să-şi dea seama Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione şi Ron erau în acelaşi loc, probabil acasă la părinţii lui Ron. Abia era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De fapt, era aşa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata veştejită pe care o pregătise mătuşa Petunia în seara aceea.
Şi cu ce erau ocupaţi Ron şi Hermione? De ce nu era şi el ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir şi vă¬zuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea pia¬tră funerară şi aproape omorât?
Nu te gândi la asta, îşi spuse Harry cu hotărâre, pentru a suta oară în vara aceea. Era destul de rău că se întorcea mereu în cimitir în coşmarurile sale, ca să se mai gândească la asta şi în clipele când era treaz.
Dădu colţul spre Aleea Magnoliei; pe la jumătate, trecu de gangul de lângă un garaj, unde ochii i se opriseră pentru prima dată asupra naşului său. Sirius cel puţin, părea să înţe¬leagă cum se simţea Harry. Trebuia să recunoască, scrisorile de la el erau la fel de lipsite de veşti adevărate ca şi cele de la Ron şi Hermione, însă cel puţin conţineau cuvinte de pre¬venire şi de consolare în locul indiciilor care tachinau: Ştiu că trebuie să îţi fie foarte greu... Stai deoparte şi totul va fi bine... Ai grijă să nu faci nimic nesăbuit...
Ei bine ― îşi zise Harry, după ce traversă Aleea Magnoliei, ieşi în Strada Magnoliilor şi se îndreptă către terenul de joa¬că peste care se lăsa întunericul, făcuse (în general vorbind) cum îl sfătuise Sirius. Cel puţin, rezistase tentaţiei de a-şi le¬ga cufărul de mătură şi de a porni de unul singur către Vizu¬ină. De fapt, Harry era de părere că se comportase foarte bine, având în vedere cât de frustrat şi supărat era din cauza faptului că era blocat de atâta timp pe Aleea Boschetelor, silit să se ascundă în straturile de flori, sperând că va auzi ceva care ar putea să sugereze ce făcea Lordul Cap-de-Mort. Cu toate acestea, era exagerat să i se spună că nu trebuia să se pripească de către un om care stătuse doisprezece ani în închisoarea de vrăjitori, Azkaban, evadase, şi apoi pornise în lume cu un Hipogrif furat.
Harry sări poarta închisă a parcului şi merse pe iarba pâr¬jolită. Parcul era la fel de gol ca şi străzile din jur. Când ajunse la leagăne, se duse la singurul pe care încă nu reuşiseră să îl strice Dudley şi prietenii săi, îşi puse un braţ în jurul lanţului şi privi îngândurat în jos. Nu avea cum să se mai ascundă în straturile de flori ale familiei Dursley. Ziua următoare avea să fie nevoit să se gândească la o nouă metodă de a asculta ştiri¬le. Între timp, nu îl aştepta decât o altă noapte neliniştită, agi¬tată, pentru că, şi atunci când scăpa de coşmarurile cu Cedric, avea vise tulburătoare, cu holuri lungi şi întunecate, care dădeau toate către fundături şi uşi închise, ceea ce presu¬punea că avea legătură cu sentimentul de captivitate pe care îl simţea când era treaz. Adeseori, vechea cicatrice de pe frunte îl ustura groaznic, însă nu-şi mai făcea iluzii că li s-ar părea interesant lui Ron, Hermione sau Sirius. În trecut, durerea generată de cicatrice avertizase despre recăpătarea puterilor de către Cap-de-Mort, însă acum Cap-de-Mort se întorsese, probabil că ei i-ar fi reamintit că era de aşteptat să aibă această senzaţie intermitentă... sa nu-şi facă griji... poveste veche...
Nedreptatea generală se acumula atât de mult în el, încât îşi dorea să urle de supărare. Dacă nu ar fi fost el, nimeni nu ar fi ştiut de întoarcerea lui Cap-de-Mort! Şi recompen¬sa era să stea închis în Little Whinging timp de patru săp¬tămâni întregi, rupt complet de lumea magică, obligat să stea printre begonii pe moarte ca să audă de papagali care făceau schi nautic! Cum putuse Dumbledore să îl uite aşa uşor? De ce se întâlniseră Ron şi Hermione fără să îl invite şi pe el? Cât timp mai trebuia să asculte cum îi spunea Sirius să aibă răbdare şi să fie băiat cuminte; sau să reziste tentaţiei de a le scrie idioţilor de la Profetul zilei şi să le atragă atenţia că se întorsese Cap-de-Mort? Aceste gânduri furioase i se învârteau în cap, stomacul i se răsucea de supărare, în timp ce în jurul său se aşterneau o noapte sufocantă ca de catifea, aerul plin de mirosul ierbii uscate şi fierbinţi şi singurul sunet făcut de huruitul înecat al traficului de pe strada aflată dincolo de gardurile parcului.
Nu-şi dădu seama cât stătuse în leagăn, înainte ca medi¬taţia să-i fie întreruptă la auzul unor voci care îl făcură să-şi ridice privirea. Felinarele de pe străzile din jur aruncau o lumină confuză, în care însă se vedea un grup de oameni care traversau parcul. Unul dintre ei cânta un cântec groso¬lan pe un ton ridicat. Ceilalţi râdeau. Dinspre bicicletele pe care le duceau cu ei se auzea un ticăit slab.
Harry ştia cine erau acei oameni. Silueta din faţă era ne¬greşit cea a vărului său, Dudley Dursley, îndreptându-se către casă, însoţit de gaşca sa credincioasă.
Dudley era la fel de gras ca de obicei, însă anul de regim strict şi descoperirea unui nou talent îi generaseră o schimba¬re a înfăţişării. După cum le spunea unchiul Vernon plin de încântare tuturor celor care îl ascultau, Dudley devenise de cu¬rând campionul din sud-est la box interşcoli ― categoria grea pentru juniori. "Sportul nobil", cum spunea unchiul Vernon, îl făcuse pe Dudley şi mai masiv în ochii lui Harry decât în zilele de şcoală primară, când Dudley îl folosise drept primul său sac de box. Lui Harry nu îi mai era deloc teamă de vărul său, însă nu credea că dacă Dudley învăţase să lovească mai tare şi cu mai mare precizie, ăsta era un motiv de bucurie. Toţi copiii din vecini erau îngroziţi de el ― chiar mai îngroziţi decât de "băiatul acela, Potter", care, fuseseră preveniţi, era un huli¬gan înrăit şi urma cursurile Centrului de Maximă Securitate pentru Băieţi Delincvenţi Incurabili Sf. Brutus.
Harry urmări siluetele întunecate traversând iarba şi se întrebă pe cine bătuseră în seara aceea. Uitaţi-vă în jur, se trezi Harry spunându-şi, în timp ce îi privea. Hai... uitaţi-vă în jur... Stau singur aici... veniţi şi faceţi o încercare...
Dacă prietenii lui Dudley l-ar fi văzut stând acolo, sigur i-ar fi găsit cel mai scurt drum spre casă, şi atunci ce ar fi făcut Dudley? Nu ar fi vrut să scadă în ochii găştii, însă i-ar fi fost groază să-l provoace pe Harry... ar fi fost tare amuzant să urmă¬rească dilema lui Dudley, să îl sâcâie, să îl privească, acesta fiind incapabil să răspundă... şi dacă unii dintre ceilalţi ar fi încercat să îl lovească pe Harry, ar fi fost pregătit ― avea bagheta. Numai să încerce... i-ar fi plăcut la nebunie să îşi verse o parte din frus¬trare asupra băieţilor care îi făcuseră cândva viaţa coşmar.
Însă nu se întoarseră, nu-l văzură, erau aproape de gard. Harry îşi controlă impulsul de a-i striga... provocarea unei bătăi nu era o mişcare deşteaptă... nu trebuia să folosească magia... ar fi riscat iar să fie exmatriculat.
Vocile dinspre gaşca lui Dudley se pierdură; nu mai erau la orizont, se îndreptau spre Strada Magnoliilor.
Poftim, Sirius, îşi zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am stat deoparte. Exact ceea ce nu aş fi vrut să fac.
Se ridică şi se întinse. Mătuşii Petunia şi unchiului Vernon li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potri¬vită pentru întorsul acasă, şi orice moment după aceea era mult prea târziu. Unchiul Vernon îl ameninţase pe Harry că îl va închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târ¬ziu decât Dudley. Înăbuşindu-şi un căscat şi încă încruntân¬du-se, Harry porni către poarta parcului.
Strada Magnoliilor, ca şi Aleea Boschetelor, era plină de case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deţinute toate de proprietari mari şi pătraţi, care aveau maşini foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. Harry pre¬fera Little Whinging pe timpul nopţii, când ferestrele cu perdele erau nişte petice de culoare strălucitoare ca nişte bijuterii în întuneric şi nu era în pericol să audă şoapte dezaprobatoare despre aspectul său de "delincvent" când trecea pe lângă proprietari. Merse repede, aşa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gaşca lui Dudley apăru iar la ori¬zont; îşi luau la revedere la capătul Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare şi aşteptă.
― ... a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, prin¬tre hohotele celorlalţi.
― Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers.
― Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley.
― La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse Gordon.
― Pe mâine, zise Dudley.
― Pa, Dud!
― Pe curând, Big D!
Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând nemelodios.
― Salut, Big D!
Dudley se întoarse.
― A, mormăi el. Tu eşti.
― Şi de când eşti "Big D"? zise Harry.
― Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.
― Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu "Dudiţ Mic".
― Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi în¬cleştase mâinile ca două şunci.
― Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica?
― Tacă-ţi fleanca.
― Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu "Pocuţ" şi "Diţi Dididum", pot să le folosesc, nu?
Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.
― Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, pie¬rindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi rezol¬vat pe Mark Evans acum două seri...
― O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.
― A, da?
― M-a insultat.
― Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.
Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.
O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai întune¬cată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă.
― Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i aşa? zise Dudley după câteva secunde.
― Ce chestie?
― Aia... chestia aia pe care o ascunzi.
Harry zâmbi din nou.
― Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să vor¬beşti în acelaşi timp.
Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziş la ea.
― Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din şcoala aia sinistră la care te duci.
― De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D?
― Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul convins.
Harry râse încet.
― Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.
― În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul tău? Şapte ani? Opt?
― Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.
― Acum să înţeleg că fugim la tăticu'? S-a speriat micuţul campion la box de bagheta răului de Harry?
― Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.
― Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, aşa, ca acum.
― Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley.
Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată.
― Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?
― Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.
― Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie de gol şi de rece în stomac.
Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.
Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subţire şi plângăcioasă.
― "Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!" Cine e Cedric ― iubitul tău?
― Eu... minţi, zise Harry automat.
Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea ― cum alt¬fel ar fi putut să ştie de Cedric?
― "Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!"
― Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!
― Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a omo¬rât pe Cedric! Tată, ajută-mă! O să... ― Să nu cumva să în¬drepţi chestia aia spre mine!
Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi clo¬coteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley ― ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene...
― Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înţeles?
― Îndreaptă chestia aia în altă parte!
― Am spus, ai înţeles?
― Îndreapt-o în altă parte!
― AI ÎNŢELES?
― IA CHESTIA AIA DIN...
Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheaţa.
Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină -stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii dis¬păruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele copa¬cilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozi¬toare, tăios de rece. Erau înconjuraţi de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă sim¬ţurile ― nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă întune¬ricul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.
Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.
― Ce-ce fa-faci? Te-termină!
― Nu fac nimic! Taci şi nu te mişca!
― Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am...
― Ţi-am spus să taci!
Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise ― deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.
Era imposibil... nu aveau cum să fie aici... nu în Little Whinging... ciuli urechile... avea să-i audă înainte să-i vadă...
― O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce fa-faci...?
― Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as...
Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.
Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răguşite, sonore. Harry înţepeni de groază în aerul glacial.
― Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o fac!
― Dudley, taci din...
ZDRANG.
Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi zburase din mână.
― Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.
Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.
― DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulţi.
― DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e... bagheta... haide... lumos!
Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă ― era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi se răsuci pe călcâie.
I se întoarse stomacul pe dos.
O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.
― Expecto patronum!
Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum tre¬buia; împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică ― concentrează-te...
Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.
― Expecto patronum!
Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din baghetă ― nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.
Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, subţire... simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a Demen¬torului umplându-i plămânii, înecându-l ― gândeşte-te... la ceva frumos...
Însă în el nu exista nimic frumos... degetele ca de gheaţă ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului ― râsul ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: înclină-te în faţa morţii, Harry... s-ar putea să fie chiar fără dureri... nu am de unde să ştiu... eu nu am murit niciodată...
Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione...
Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.
― EXPECTO PATRONUM!
Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi tre¬buit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.
― PE AICI! îi strigă Harry cerbului.
Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus baghe¬ta aprinsă.
― DUDLEY? DUDLEY!
Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la el: Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i înche¬ieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.
― PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.
Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; crea¬tura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu absor¬bită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie.
Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în gră¬dinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie.
Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.
Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.
Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la ori¬zont. Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar...
― Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!


CAPITOLUL II
UN FÂLFÂIT DE BUFNIŢE

― Cum? zise Harry cu o voce absentă.
― A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A ple¬cat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au căzut de pe o mătură! I-am spus că o să-l jupoi de viu dacă se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor!
― Dar...
Revelaţia că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee.
― Sunteţi... sunteţi vrăjitoare?
― Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu Demen¬torii? Te-a lăsat complet descoperit, când eu îl avertizasem...
― Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi pu¬ţin... el a fost! A Dispărut din faţa casei mele!
― Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi ― şi acum ― ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, repede!
― Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu ochii mari.
― Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe Dumbledore? Dar hai să mergem ― n-o să-ţi fiu de nici un ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici măcar un pliculeţ de ceai!
Se aplecă, apucă unul dintre braţele masive ale lui Dudley cu mâinile ei uscate şi trase.
― Ridică-te, fiinţă inutilă, ridică-te!
Însă Dudley ori nu putea, ori nu vroia să se mişte. Ră¬mase pe jos, tremurând, cu chipul întunecat şi cu maxilarele încleştate.
― Îl ridic eu.
Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri.
Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în or¬bite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un mod riscant.
― Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată.
Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe după umeri şi îl târî spre stradă, aplecându-se puţin sub gre¬utate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, uitân¬du-se neliniştită după colţ.
― Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. Că tot vor¬bea lumea despre Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vră¬jitorilor Minori... exact de asta îi era frică lui Dumbledore.
― Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. Pren¬tice... nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi sunt de nici un ajutor?
Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu pi¬cioarele mari târşâindu-se pe pământ.
― Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? între¬bă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De câte ori am venit la dumneavoastră acasă ― de ce nu aţi spus nimic?
― Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii că nu mi-a fost uşor... dar pe cuvântul meu de onoare, zise ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă Dumbledore de toate astea ― cum a putut să plece Mundungus, ar fi tre¬buit să fie la post până la miezul nopţii ― unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a întâmplat? Nu pot să Apar.
― Am o bufniţă, pot să v-o împrumut, gemu Harry, între¬bându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea lui Dudley.
― Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a detecta vrăji¬toriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă-mă pe mine.
― Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să folo¬sesc magia ― or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului pen¬tru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, nu-i aşa?
― Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că... MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR!
Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, pă¬rul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De ase¬menea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă.
― Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la doam¬na Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu lucratu' sub acoperire?
― Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti!
― Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, aici?
― Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în timpul pazei tale!
― Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu...
― Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi-am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis?
― Eu... păi, eu...
Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui.
― Să vezi, a... a fost o ocazie de afaceri foarte bună... Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii cu mâncare pentru pisici.
― Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă ne¬bună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore!
― Da... cineva... trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din Mundungus pe care o putea nimeri. Şi ― ar ― fi ― bine ― să ― fii ― tu ― şi ― să-i ― spui ― şi ― de ― ce ― nu ― ai ― fost ― acolo ― să ― îl ― ajuţi!
― Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun!
Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut.
― Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg mâni¬oasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi?
Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din răsu¬flare, evidenţiind că abia putea să mai meargă sub gabaritul lui Dudley. Trase de Dudley, care era semiconştient şi se îm¬pletici înainte.
― Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai sunt alţii prin jur... ah, pe onoarea mea, ce catastrofă... şi a trebuit să lupţi tu însuţi cu ei... iar Dumbledore a zis să nu te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ... ei bine, presupun că nu mai are sens să plângem după poţiunea vărsată... Însă acum pisica a ajuns paznic la şoricei.
― Deci, gâfâi Harry, Dumbledore... a pus... să fiu urmărit?
― Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie?
Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent... da... intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând.
― Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede.
― Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună.
― Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu...
Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind.
― Staţi! strigă Harry după ea.
Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg fu înghiţită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai arun¬că pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din gră¬dina casei de la numărul 4.
Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum silue¬ta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii de la intrare.
― Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam... cam... Diddy, ce s-a întâmplat?
Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde pal... apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa uşii.
― DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON!
Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mus¬taţa de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse gră¬bit să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dud¬ley, care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să calce în locul unde vărsase.
― Este bolnav, Vernon!
― Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss ceva din import la ceai?
― De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos?
― Stai aşa ― doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa , fiule? Mătuşa Petunia ţipă.
― Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăgu¬ţul meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut?
În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau corte¬giul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet.
― Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem noi, nu-ţi face griji.
― Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? Spune-i lui mămica!
Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley îşi recăpătă glasul.
― El.
Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul schi¬monosit, pregătit pentru explozie.
― BĂIETE! VINO AICI!
Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i urmeze pe soţii Dursley.
Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire ire¬ală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe Dud¬ley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, întredeschişi.
― Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit ame¬ninţător.
― Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon nu avea să-l creadă.
― Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost... a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit... chestia aia a lui?
Încet, tremurând, Dudley dădu din cap.
― Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost...
Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe fereas¬tra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul unchiului Ver¬non, traversă bucătăria, dădu drumul la picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid afară şi dincolo de grădină.
― BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI FIE NICI O BUFNIŢĂ!
Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea dinăun¬tru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui Adam.

Dragă domnule Potter,

Am primit informaţii conform cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în prezenţa unui încuiat.
Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie Rezona¬bilă a Vrăjitorilor Minori a rezultat prin exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs. pentru a vă dis¬truge bagheta.
Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial pen¬tru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a.m. pe doisprezece august.

Cu speranţa că sunteţi bine,
A dvs., Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei

Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi pă¬trunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese exmatri¬culat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo.
Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou.
Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se tre¬zească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu exista decât o cale. Trebuia să fugă ― acum. Unde avea să se ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să plece din bucătărie.
― Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon.
Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a mesei ca să blocheze ieşirea spre hol.
― N-am terminat cu tine, băiete!
― Dă-te la o parte, zise Harry încet.
― O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de a...
― Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, ridicând bagheta.
― Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe care îl numeşti şcoală!
― Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu... doi...
Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă.
Ignorând strigătul disperat ― "BUFNIŢE!" ― al unchiului Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra cu putere. Bufniţa întinse un picior de care era legat un mic sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry des¬făşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră.

[Stefzyk]

Harry,

Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să lămu¬rească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA BAGHETA.

Arthur Weasley

Dumbledore încerca să lămurească totul... ce însemna asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de Minis¬terul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o sămânţă firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de panică ― cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii Ministerului şi, dacă fă¬cea asta, avea noroc în cazul în care scăpa de Azkaban, dară¬mite cu atît mai mult de exmatriculare.
Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat... ar fi putut să fugă şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima vari¬antă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele... şi până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave decât asta.
― Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân.
Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii Petunia. Familia Dursley părea nemulţumită de răzgândirea sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca niciodată.
― De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el.
― Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe exmatricularea, zise Harry calm.
Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în ca¬zul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi răcnească.
― A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care lu¬crează la Minister.
― Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce ţara de râpă.
Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită urât la el, şi apoi răcni:
― Şi de ce ai fost exmatriculat?
― Pentru că am făcut vrăji.
― AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe din¬tre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui Dudley?
― Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu am fost cel...
― Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul Ver¬non şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui Dudley.
― Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut?
― Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia.
― A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley.
― Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry supărat.
― TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la unison.
― Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa fre¬mătându-i de mânie.
― S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit... chestii. În m-mintea mea.
Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai mult pe lume era magia ― urmată îndeaproape de vecinii care îi de¬păşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi furtunurile ― oame¬nii care auzeau voci erau, cu siguranţă, printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi pierdea simţul raţiunii.
― Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa Pe¬tunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi.
Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se cutre¬mură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda sen¬zaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită curiozi¬tate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş?
― Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat lângă patul unui om foarte bolnav.
― M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi...
Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese.
Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea.
― Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig.
― Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe frun¬tea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a întâmplat după aceea, Dudders?
― Simţit... simţit... simţit... ca şi când... ca şi când...
― Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry golul cu o voce neutră.
― Da, şopti Dudley, încă tremurând.
― Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător reve¬nindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci şi să creadă că este ― condamnat la nefericire sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa?
― De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi Dementori!
― Doi ― ce e drăcia asta?
― De ― men ― tori, spuse Harry încet şi clar. Doi.
― Şi ce naiba sunt Dementorii?
― Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa Petunia.
Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură dezgustă¬toare. Unchiul Vernon se holbă la ea.
Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg era cum era ― dar mătuşa Petunia?
― De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit.
Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându-şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi dinţii de cal.
― L-am auzit ― pe băiatul acela îngrozitor ― când îi vorbea ei despre aceştia ― acum câţiva ani, zise ea neliniştită.
― Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, părând teribil de tulburată.
Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp această frântură de informaţie despre lumea magică, când de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu exista.
Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru a treia oară şi murmură:
― Deci ― deci... chiar... hm... chiar... hm... chiar există, nu... hm... Demento- cum le-o spune?
Mătuşa Petunia dădu din cap.
Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga "Păcă¬leală de 1 aprilie!" Când nu o făcu nimeni, deschise iar gura.
Însă fu cruţat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din cio¬cul bufniţei un al doilea plic care părea oficial şi îl deschise, în timp ce bufniţa dispăru înapoi în noapte.
― S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon tur¬bat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar.

Dragă domnule Potter,

În continuarea scrisorii noastre de acum aproximativ două¬zeci de minute, Ministerul Magiei a revizuit decizia de a vă dis¬truge bagheta. Puteţi să vă păstraţi bagheta până la audierea disciplinară de pe doisprezece august, dată la care va fi luată o hotărâre oficială.
În urma unor întrevederi cu Directorul Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, Ministerul a fost de acord cu deciderea asupra exmatriculării la aceeaşi dată. Prin urmare, ar trebui să vă consideraţi suspendat din cadrul şcolii până la alte investigaţii.

Cele mai bune urări,
A dvs.,
Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei

Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune rapi¬dă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. Totul părea să depindă de au¬dierea sa de pe doisprezece august.
― Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry unde era. Acum ce mai e? Te-au condamnat? La voi există condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă.
― Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry.
― Şi or să te condamne acolo?
― Presupun că da.
― Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon răutăcios.
― Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se.
Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius.
― NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC!
― Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător.
― DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu fiul meu!
― BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe care încă o ţinea strâns în mână.
Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând îngroziţi.
― Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea Mag¬noliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi stră¬duindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am folosit-o. Când au apărut doi Dementori...
― Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon mâ¬nios. CE fac?
― Ţi-am spus ― absorb toată fericirea din tine, spuse Harry, şi dacă au ocazia, te sărută...
― Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin din orbite. Te sărută?
― Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură.
Mătuşa Petunia scoase un ţipăt slab.
― Sufletul lui? Nu l-au luat ― încă mai are...
Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi veri¬ficat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul său.
― Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar făcut-o, zise Harry exasperat.
― Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine cunoscutele mişcări, nu?
― Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi.
― Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce nu e golit?
― Pentru că am folosit Vraja...
ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un no¬rişor de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemi¬neul din bucătărie.
― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustaţă, ceva ce nu fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, ASCULTĂ-MĂ BINE!
Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul bufniţei. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să fie de la Dumbledore, explicând totul ― Dementorii, doam¬na Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând discur¬sul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe horn, Harry citi mesajul de la Sirius.

Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu mai ieşi din casă.

Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de per¬gament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai exista nimic în plus.
Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu avea de gând să-i spună nimeni "bravo" pentru felul cum se luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care erau pagubele.
― ... un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, nu o să...
― Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius.
― Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut ştii-tu-ce, ai recunoscut-o!
Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva să plece din bucătărie, departe de familia Dursley.
― Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care funcţionează împotriva lor.
― Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise unchiul Vernon pe un ton exasperat.
― Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, exte¬nuat. Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el.
― Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are legă¬tură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul... singurul...
Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul "vrăjitor".
― Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni.
― Nu ştiu de ce au ajuns aici.
Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o coinci¬denţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? Fu¬seseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum prezisese Dumbledore că vor face?
― Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui Harry.
― Da, zise Harry.
Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se gân¬dească...
― Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa legii!
― Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea răvăşită.
― Atunci de ce?
― Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui însuşi decât unchiului Vernon.
― Poftim? Cine i-a fi trimis?
― Lordul Cap-de-Mort, zise Harry.
Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca "vrăjitor", "magie" sau "baghetă", putea să audă numele celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească.
― Lordul ― stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa schimono¬sită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire de înţe¬legere iluminatoare. Am auzit numele ăsta... el a fost cel care...
― Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet.
― Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis găliganul ăla. A dispărut.
― S-a întors, zise Harry cu greutate.
Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o far¬macie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de din¬colo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare.
― S-a întors?! şopti mătuşa Petunia.
Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu era singura persoană din cameră care avea o idee despre ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de-Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari şi temători. Faţada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu vehemenţă toată viaţa lui ― că nu exist magie şi nici o altă lume decât lumea în care trăiau ea şi un¬chiul Vernon ― părea să se fi năruit.
― Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut.
Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui Dudley şi îi strânseră.
― Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort.
― Da.
― Cel care ţi-a omorât părinţii.
― Da.
― Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine?
― Aşa se pare, zise Harry.
― Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi talia pantalonilor.
Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea sub ochii lui Harry.
― Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se par¬tea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să pleci din această casă!
― Poftim? spuse Harry.
― M-ai auzit ― AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie dis¬trusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă tavan şi acel Ford Anglia zburător ― AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi-a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ!
Harry rămase ţintuit locului. Scrisorile de la Minister, dom¬nul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN CASĂ.
― Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! Ieşi, şi să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de bufniţe!
A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, care era într-un plic roşu, însă bufniţa trecu pe deasupra lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un ţipăt şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufniţa dădu drumul plicului chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn.
Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă mătuşa Petunia i-o luă înainte.
― Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să aud ce spune. Este o Urlătoare.
― Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, poate să fie periculoasă!
― Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce tre¬murândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea Boschetelor...
Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să scoată fum.
― Deschide-o! o îndemnă Harry. Termină cu ea! O să se întâmple oricum.
― Nu.
Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea târziu ― plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi dădu drumul.
Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă.
― Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia.
Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele plicului se transformară în cenuşă.
― Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce ― eu, nu ― Petunia?
Mătuşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, durându-l capul de parcă urma să explodeze.
― Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec.
― Băiatul ― băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea sfârşită.
― C-cum?
― Rămâne, spuse ea.
Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare.
― El... dar, Petunia...
― Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea.
Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă foarte palidă.
― Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. O să trebuiască să îl ţinem în continuare.
Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi.
― Dar, Petunia, draga mea...
Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry.
― Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! Acum du-te la culcare.
Harry nu se mişcă.
― De la cine era Urlătoarea?
― Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia.
― Sunteţi în contact cu vrăjitorii?
― Ţi-am spus să te duci la culcare!
― La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de dinainte?
― Du-te la culcare!
― Cum de... ?
― AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA CULCARE!


CAPITOLUL III
AVANGARDA

Tocmai am fost atacat de Dementori şi aş putea fi exmatricu¬lat de la Hogwarts. Vreau să ştiu ce se întâmplă şi când o să plec de-aici.
Harry copie aceste cuvinte pe trei foi de pergament diferite în clipa în care ajunse la biroul din camera sa întunecoasă. Prima i-o adresă lui Sirius, a doua lui Ron şi a treia lui Her¬mione. Bufniţa sa, Hedwig, era la vânătoare; colivia ei era goală pe birou. Harry măsură camera în lung şi în lat aştep¬tând întoarcerea păsării, cu capul crăpându-i de durere şi cu creierul prea frământat, cu ochii usturîndu-l şi înţepându-l de oboseală. Îl durea spatele din cauza faptului că îl cărase pe Dudley până acasă, iar cele două cucuie, unde fusese lovit de fereastră şi de Dudley, zvâcneau dureros.
Merse încolo şi încoace, măcinat de furie şi frustrare, scr⺬nind din dinţi, strângând din pumni şi aruncând priviri mâni¬oase către cerul gol, presărat cu stele, de fiecare dată când tre¬cea prin dreptul ferestrei. Dementorii trimişi după el, doam¬na Figg şi Mundungus Fletcher urmărindu-i în taină, apoi sus¬pendarea de la Hogwarts şi înfăţişarea la Ministerul Magiei -şi totuşi, nimeni nu îi spunea ce se întâmpla.
Şi despre ce, despre ce fusese Urlătoarea aceea? A cui voce răsunase atât de îngrozitor, de ameninţător, în bucătărie?
De ce era ţinut captiv acolo, fără veşti? De ce îl tratau ca pe un puşti "Strică tot"? Nu mai face vrăji, stai în casă...
Dădu cu piciorul în cufărul pentru şcoală când trecu pe lân¬gă el, însă, departe de a-şi potoli supărarea, se simţi şi mai rău, fiindcă acum trebuia să suporte şi durerea acută din degetul mare de la picior, pe lângă cea din restul corpului.
Exact când şchiopăta pe lângă fereastră, Hedwig intră în zbor cu un fluturat delicat de aripi, ca o mică fantomă.
― Era şi timpul! se răsti Harry, când ea ateriză încet pe colivia sa. Poţi să o pui deoparte, am de lucru pentru tine!
Ochii mari, rotunzi, de chihlimbar ai lui Hedwig îl priviră cu reproş de deasupra broaştei moarte din cioc.
― Vino aici, zise Harry, luând cele trei suluri mici de pergament şi o sforicică de piele şi legându-le de piciorul ei cu solzi. Du-le direct la Sirius, Ron şi Hermione şi să nu te întorci fără răspunsuri lungi. Dacă e nevoie, să-i ciupeşti până scriu răspunsuri suficient de lungi. Ai înţeles?
Hedwig scoase un strigăt estompat, având încă broasca în cioc.
― Hai, du-te, spuse Harry.
Plecă imediat. În clipa următoare, Harry se aruncă pe pat fără să se dezbrace şi se uită la tavanul întunecat. Pe lângă faptul că exista, acum se simţea vinovat că fusese irascibil cu Hedwig; era singurul prieten pe care îl avea în casa de la numărul 4, Aleea Boschetelor. Însă avea să se revanşeze faţă de ea când avea să se întoarcă, aducându-i răspunsurile de la Sirius, Ron şi Hermione.
Sigur, urmau să-i răspundă cât de curând; doar nu pu¬teau să ignore un atac al Dementorilor. Probabil că urma să se trezească dimineaţa următoare cu trei scrisori lungi pline de compasiune şi planuri pentru plecarea sa imediată către Vizuină. Şi, cu acest gând liniştitor, somnul coborî asupra sa, înăbuşind orice alt gând.

*

Însă Hedwig nu se întoarse în dimineaţa următoare. Harry petrecu întreaga zi în camera sa, ieşind doar ca să se ducă la baie. De trei ori pe zi mătuşa Petunia îi împingea mîncarea în cameră prin uşiţă de pisică pe care o instalase unchiul Vernon cu trei veri în urmă. De fiecare dată când Harry o auzea apropiindu-se, încerca să o întrebe de Urlătoare, însă ar fi putut la fel de bine să interogheze o clanţă, judecând după ce răspunsuri primea. Altfel, familia Dursley se ţinea cât se poate de departe de camera lui. Harry nu găsea nici un motiv pen¬tru a-şi impune prezenţa asupra lor; o altă ceartă nu ar fi avut nici un rezultat, în afară, poate, de faptul că s-ar fi supărat atât de tare, încât ar fi făcut alte vrăji interzise.
Aşa continuară lucrurile timp de trei zile. Harry era cu¬prins de o energie febrilă, care îl făcea să nu se poată apu¬ca de nimic, timp în care se plimba prin cameră, mânios pe toţi pentru că îl lăsau să fiarbă în toată nebunia aceea; încer¬ca de asemenea o letargie atât de profundă, încât putea sta întins în pat cu orele, uitându-se amorţit în gol, copleşit de groază la gândul audierii de la Minister.
Dacă aveau să ia o decizie contra lui? Dacă avea să fie exma¬triculat şi bagheta avea să-i fie ruptă în două? Ce avea să facă, unde avea să se ducă? Nu putea să se întoarcă să trăiască tot timpul cu familia Dursley, nu acum, când cunoscuse cealaltă lu¬me, cea în care îi era locul cu adevărat. Oare ar fi putut să se mute acasă la Sirius, aşa cum îi sugerase Sirius cu un an în ur¬mă, înainte să fi fost forţat să fugă de către Minister? Oare Harry avea să aibă voie să stea acolo singur, având în vedere că era încă minor? Nu cumva locul unde avea să se ducă urma să se fie hotărât de altcineva în locul lui? Oare încălcarea Statului Internaţional de Tăinuire fusese destul de gravă ca să-l facă să ajungă într-o celulă din Azkaban? De câte ori îi venea acest gând, Harry se dădea jos din pat şi începea iar să se plimbe.
În a patra noapte după plecarea lui Hedwig, Harry era într-una din stările sale apatice, uitându-se la tavan, cu min¬tea extenuată şi goală, când unchiul său intră în cameră. Harry se uită încet în jurul lui. Unchiul Vernon era îmbră¬cat cu cel mai bun costum şi avea pe chip o expresie de îngâmfare extremă.
― Ieşim, zise el.
― Poftim?
― Noi ― adică, mătuşa ta, Dudley şi cu mine ― plecăm.
― Bine.
― Nu ai voie să te atingi de televizor, casetofon sau ori¬care dintre posesiunile noastre!
― Da.
― Nu ai voie să furi mâncare din frigider!
― Bine.
― O să închid uşa cu cheia.
― Aşa să faci.
Unchiul Vernon se uită urât la Harry, fiind evident sus¬picios din cauza lipsei sale de reacţie, apoi ieşi furtunos din cameră şi închise uşa după el. Harry auzi cheia întorcându-se în broască şi paşii grei ai unchiului Vernon coborând scările. Câteva minute mai târziu, auzi portierele trântindu-se, huruitul unui motor şi zgomotul de neconfundat al maşinii care ieşea din parcare.
Harry nu avea nici un sentiment special faţă de plecarea familiei Dursley. Pentru el nu conta dacă erau sau nu în casă. Nici măcar nu putea să-şi adune destulă energie ca să se ridice şi să aprindă lumina. Camera se întunecă încet în jurul său, în timp ce stătea întins, ascultând sunetele nopţii de pe fereastra pe care o ţinea mereu deschisă, aşteptând momentul binecuvântat când avea să se întoarcă Hedwig.
Casa goală scârţâia în jurul lui. Ţevile gâlgâiau. Harry zăcea într-un fel de stupoare, fără să se gândească la nimic, suspendat în nefericire.
Apoi auzi limpede un zdrang în bucătăria de dedesubt.
Se ridică în capul oaselor ca ars, ascultând cu mare aten¬ţie. Nu avea cum să se fi întors familia Dursley, era mult prea curând, şi oricum, nu le auzise maşina.
Pentru câteva clipe fu linişte, apoi se auziră voci.
Hoţi, îşi zise el, coborând din pat ― însă o fracţiune de se¬cundă mai târziu îşi dădu seama că hoţii ar fi vorbit în şoap¬tă, iar cine se plimba prin bucătărie era foarte clar că nu se străduia să o facă.
Îşi înşfăcă bagheta de pe noptieră şi rămase în faţa uşii de la cameră, ascultând din răsputeri. În momentul următor, tresări când broasca scoase un clic puternic şi uşa fu dată de perete.
Harry rămase nemişcat, privind dincolo de uşa deschisă către palierul întunecat de la etaj, ciulindu-şi urechile după alte sunete, însă fără să audă nimic. Ezită o clipă, apoi ieşi uşor şi în tăcere din cameră, ajungând la capătul scărilor.
Inima îi urcase până în gât. Văzu câţiva oameni care stăteau în umbra holului de dedesubt şi care se distingeau în lumina de pe stradă ce bătea prin uşa de sticlă; erau opt sau nouă, şi toţi, din câte îşi dădea seama, se uitau în sus la el.
― Lasă bagheta jos, băiete, înainte să scoţi ochii cuiva, zise o voce joasă ca un mormăit.
Inima lui Harry bătea necontrolat. Recunoscu vocea aceea, însă nu coborî bagheta.
― Domnul profesor Moody? zise el nesigur.
― Nu sunt foarte convins de "profesor", mormăi vocea, nu am prea apucat să predau, nu-i aşa? Coboară, vrem să te vedem cum trebuie.
Harry îşi lăsă puţin bagheta în jos, însă nu slăbi strânsoarea şi nici nu se mişcă. Avea motive întemeiate să fie suspicios. Petrecuse de curând nouă luni în compania celui pe care el îl cre¬dea Ochi-Nebun Moody doar ca să afle că nu era deloc Moody, ci un impostor; mai mult, un impostor care, înainte să fie demas¬cat, încercase să-l omoare. Însă înainte să se hotărască ce să fa¬că mai departe, o a doua voce ceva mai răguşită pluti spre etaj.
― E în ordine, Harry. Am venit să te luăm.
Inima lui Harry tresări. Cunoştea şi vocea aceea, deşi nu o mai auzise de peste un an.
― D-domnul profesor Lupin? zise el, nevenindu-i să creadă. Dumneavoastră sunteţi?
― De ce stăm cu toţii pe întuneric? zise o a treia voce, aceasta cu totul nefamiliară, de femeie. Lumos.
Se aprinse vârful unei baghete, luminând holul cu razele sale magice. Harry clipi. Oamenii de jos erau îngrămădiţi în jurul capătului scărilor, privind concentraţi în sus, spre el, unii întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine.
Remus Lupin era cel mai aproape de el. Deşi era încă destul de tânăr, Lupin părea obosit şi destul de bolnav; avea mai multe fire cărunte decât ultima oară când îşi luase la revedere de la el, iar robele îi erau mai peticite şi mai zdrenţăroase ca oricând. Cu toate acestea, îi zâmbea larg lui Harry, care încer¬că să-i întoarcă zâmbetul, în ciuda stării sale de şoc.
― Aaaa, arată exact cum am bănuit, zise vrăjitoarea care ţinea ridicată bagheta aprinsă.
Părea cea mai tânără dintre ei; avea chipul palid, în formă de inimă, ochii negri scânteietori, şi părul scurt, ţepos, vopsit într-o nuanţă stridentă de violet.
― Salut, Harry!
― Da, înţeleg la ce te referi, Remus, zise un vrăjitor negru şi chel care stătea cel mai în spate, având o voce lentă, joasă şi purtând un singur inel în ureche. Arată exact ca James.
― În afară de ochi, zise un vrăjitor din spate cu părul argintiu cu un glas subţire. Ochii sunt ai lui Lily.
Ochi-Nebun Moody, care avea părul lung şi grizonant şi căruia îi lipsea o bucată mare din nas, se uita suspicios la Harry cu ochii săi asimetrici. Un ochi era mic, căprui şi sti¬clos, celălalt era mare, rotund şi de un albastru electric ― ochiul magic care putea să vadă prin pereţi, prin uşi şi chiar prin ceafa lui Moody.
― Lupin, eşti sigur că el este? mormăi el. Ar fi tare intere¬sant dacă ne-am întoarce cu cine ştie ce Devorator al Morţii care i-a furat înfăţişarea. Ar trebui să-l întrebăm ceva ce numai Potter cel adevărat ar putea să ştie. Doar dacă nu are cineva nişte Veritaserum?
― Harry, ce formă ia Patronusul tău? întrebă Lupin.
― De cerb, zise Harry neliniştit.
― El este, Ochi-Nebun, spuse Lupin.
Perfect conştient că toată lumea încă se holba la el, Harry coborî scările, vîrîndu-şi bagheta în buzunarul de la spate al blugilor, în timp ce se apropia.
― Nu pune bagheta acolo, băiete! tună Moody. Dacă se aprinde? Vrăjitori mai mari ca tine au rămas fără şezut, să ştii!
― Pe cine cunoşti tu care a rămas fără şezut? îl întrebă interesată femeia cu părul violet pe Ochi-Nebun.
― Nu-ţi face griji pentru asta, dar nu-ţi ţine bagheta în buzu¬narul din spate! mormăi Ochi-Nebun. Norme elementare de protecţie pentru baghete, nimeni nu se mai oboseşte cu asta, zise el, şchiopătând spre bucătărie. Şi să ştii că am văzut asta, adăugă el enervat, când femeia îşi roti ochii spre tavan. Lupin întinse mâna şi îl salută pe Harry.
― Cum te simţi? întrebă el, uitându-se atent la Harry.
― B-bine...
Lui Harry aproape că nu-i venea să creadă că era ade¬vărat. Patru săptămâni fără să se întâmple nimic, nici cel mai mic semn al unui plan de a-l lua din Aleea Boschetelor, şi deodată un grup întreg de vrăjitori se plimbau ca la ei acasă, de parcă ar fi fost un aranjament de mult stabilit. Aruncă o privire spre oamenii din jurul lui Lupin; încă îl priveau cu atenţie. Fu foarte conştient de faptul că nu se pieptănase de patru zile.
― Sunt ― aveţi mare noroc că familia Dursley este ple¬cată... bâigui el.
― Noroc, ha! zise femeia cu părul violet. Eu sunt cea care i-am făcut să nu ne stea în cale. Le-am trimis o scrisoare prin poşta Încuiată în care îi anunţam că au fost aleşi să facă parte în Competiţia celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia. Chiar acum se îndreaptă spre decernarea premiilor... sau cel puţin aşa cred ei.
Harry avu o viziune fulgerătoare cu chipul unchiului Vernon când va realiza că nu existase nici o Competiţie a Celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia.
― Plecăm, nu-i aşa? întrebă el. Curând?
― Aproape imediat, zise Lupin, doar aşteptăm semnalul de plecare.
― Unde mergem? La Vizuină? întrebă Harry, plin de speranţă.
― Nu la Vizuină, nu, zise Lupin, îndreptându-l pe Harry spre bucătărie, în timp ce mănunchiul de vrăjitori îi urmau, cu toţii privindu-i curioşi pe Harry. E prea riscant. Ne-am stabilit sediul într-un loc nedetectabil. A luat ceva timp...
Ochi-Nebun Moody stătea acum la masa din bucătărie şi bea din termos, cu ochiul magic mişcându-i-se în toate direc¬ţiile, uitându-se la numeroasele aparate de uz casnic.
― Harry, acesta este Alastor Moody, continuă Lupin, arătând spre Moody.
― Da, ştiu, zise Harry stânjenit.
Era ciudat să fie prezentat cuiva pe care crezuse că îl cunoscuse de un an.
― Şi aceasta este Nymphadora...
― Nu îmi spune Nymphadora, Remus, zise vrăjitoarea tânără cutremurându-se. Mă cheamă Tonks.
― Nymphadora Tonks, care preferă să fie cunoscută doar după numele de familie, termină Lupin.
― Şi tu ai face la fel dacă ai avea o mamă aiurită care te-a botezat Nymphadora, murmură Tonks.
― Iar el este Kingsley Shacklebolt.
Arătă el spre vrăjitorul negru înalt, care făcu o plecăciune.
― Elphias Doge.
Vrăjitorul cu voce subţire făcu semn cu capul.
― Dedalus Diggle...
― Ne-am mai întâlnit, chiţăi entuziasmatul Diggle, dându-şi jos jobenul violet.
― Emmeline Vance.
O vrăjitoare impozantă cu un şal verde smarald lăsă capul în jos.
― Sturgis Podmore.
Un vrăjitor cu maxilarul pătrăţos şi cu un păr des, galben pai, îi făcu cu ochiul.
― Şi Hestia Jones.
O vrăjitoare cu obrajii rumeni şi părul negru îi făcu cu mâna de lângă prăjitorul de pâine.
Harry înclină stânjenit capul către fiecare dintre ei când îi erau prezentaţi. Îşi dorea să nu se mai uite doar la el; era ca şi când ar fi fost aruncat dintr-o dată în lumina reflectoarelor. De asemenea, se întreba de erau atât de mulţi acolo.
― Un număr surprinzător de oameni s-au oferit voluntari ca să vină să te ia, zise Lupin, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Harry, iar colţurile gurii i se mişcară puţin.
― Da, păi, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, zise Moody posomorât. Potter, suntem garda ta.
― Doar aşteptăm semnalul care să ne anunţe că putem să pornim în siguranţă, spuse Lupin, uitându-se pe fereastra de la bucătărie. Avem cam cincisprezece minute.
― Foarte curaţi, nu-i aşa, Încuiaţii ăştia? zise vrăjitoarea pe nume Tonks, care se uita prin bucătărie cu mare interes. Tatăl meu are părinţii Încuiaţi şi este de-a dreptul un snob bătrân. Presupun că variază, la fel ca şi cu vrăjitorii.
― Hm ― da, zise Harry. Uitaţi, făcu el şi se întoarse spre Lupin. Ce se întâmplă, n-am auzit nimic de la nimeni, ce vrea Cap... ?
Mai multe vrăjitoare şi vrăjitori scoaseră nişte sunete şuierătoare; lui Dedalus Diggle îi căzu iar pălăria şi Moody mormăi "Taci!"
― Poftim? zise Harry.
― Aici nu vorbim despre nimic, este prea riscant, zise Moody, întorcându-şi ochiul normal spre Harry.
Ochiul magic îi rămase aţintit pe tavan.
― La naiba, adăugă el supărat, punându-şi o mână peste ochiul magic, se tot blochează de când l-a purtat nenoro¬citul ăla.
Şi, cu un lipăit neplăcut, foarte asemănător celui al unui dop care este scos din chiuvetă, îşi scoase ochiul.
― Ochi-Nebun, ştii că este dezgustător, nu? zise Tonks pe un ton degajat.
― Harry, fii drăguţ şi dă-mi un pahar cu apă, ceru Moody.
Harry se duse până la maşina de spălat vase, scoase un pahar curat şi îl umplu cu apă de la chiuvetă, încă privit cu entuziasm de gaşca de vrăjitori. Începea să-l deranjeze atenţia lor implacabilă.
― Mulţam, zise Moody, când Harry îi dădu paharul.
Dădu drumul ochiului magic în apă şi îl împinse cu dege¬tul; ochiul se mişcă, uitându-se la fiecare dintre ei pe rând.
― Pe drumul de întoarcere vreau vizibilitate la trei sute şaizeci de grade.
― Cum o să ajungem unde ne-am propus? întrebă Harry.
― Pe mături, zise Lupin. E singura metodă. Eşti prea tânăr ca să Apari, probabil că urmăresc Reţeaua Zvrr şi instalarea unui Portal neautorizat o să ne coste mai mult decât viaţa.
― Remus spune că eşti un zburător iscusit, zise Kingsley Shackebolt cu vocea sa joasă.
― Este nemaipomenit, zise Lupin, care se uită cât era cea¬sul. Oricum, Harry, ar fi bine să te duci şi să îţi faci baga¬jele, e de dorit să fim pregătiţi când primim semnalul.
― Vin să te ajut, zise Tonks veselă.
Îl urmă pe Harry înapoi pe hol şi în sus pe scări, uitân¬du-se în jur cu multă curiozitate şi interes.
― Ciudat loc, spuse ea. Este puţin prea curat, înţelegi ce vreau să spun? Puţin anormal. Ah, mult mai bine, adăugă ea când intrară în camera lui Harry şi acesta aprinse lumina.
În camera lui era, cu siguranţă, o dezordine mai mare decât în restul casei. Închis înăuntru timp de patru zile, fiind într-o stare foarte proastă, Harry nu se obosise să strângă după el. Majoritatea cărţilor pe care le avea erau risipite pe podea în locul în care încercase să-şi distragă atenţia cu fiecare dintre ele pe rând şi le dăduse deoparte; colivia lui Hedwig trebuia curăţată, căci începuse să miroasă; şi cufărul îi era deschis, dezvăluind un talmeş-balmeş de haine Încuiate şi robe de vrăjitor învălmăşite, care erau împrăştiate pe podea în jurul acestuia.
Harry începu să ridice cărţile şi să le arunce grăbit în cu¬făr. Tonks se opri în faţa dulapului, ca să îşi privească auto¬critic reflecţia în oglinda din interiorul uşii.
― Ştii, nu cred că violetul mă prinde cel mai bine, zise ea gânditoare, trăgând de o şuviţă de păr ţepos. Crezi că mă face să par puţin exagerată?
― Hm ― zise Harry, uitându-se la ea pe deasupra cărţii Echipele de Vâjhaţ din Marea Britanie şi Irlanda.
― Da, aşa este, zise Tonks hotărâtă.
Îşi închise ochii, având o expresie chinuită, de parcă se străduia să îşi amintească ceva. O secundă mai târziu, părul i se făcuse roz bombon.
― Cum ai făcut asta? zise Harry, privind-o uimit, în timp ce ea deschise ochii.
― Sunt un Magmetamorf, spuse ea, uitându-se iar în oglindă şi întorcându-şi capul ca să poată să îşi vadă părul din toate unghiurile. Înseamnă că îmi pot schimba înfă¬ţişarea după bunul plac, adăugă ea, observând expresia derutată a lui Harry în oglinda din spatele ei. Aşa m-am năs¬cut. Am luat note maxime la Ascundere şi Deghizare în cadrul cursului de Aurori fără să învăţ deloc, a fost grozav.
― Eşti un Auror? zise Harry, impresionat.
Prinderea vrăjitorilor întunecaţi era singura carieră la care se gândise după Hogwarts.
― Da, spuse Tonks, părând să fie mândră. Şi Kingsley la fel, ba chiar este un pic deasupra mea. Eu m-am calificat abia anul trecut. Era să pic la Sustragere şi Depistare. Sunt teribil de neîndemânatică, ai auzit când am spart farfuria aia când am ajuns la parter?
― Poţi să înveţi cum să fii un Magmetamorf? o întrebă Harry, ridicându-se şi uitând cu totul de făcutul bagajelor.
Tonks chicoti.
― Pun pariu că ai dori să ascunzi cicatricea aceea din când în când, nu?
Ochii ei se fixară pe semnul în formă de fulger de pe fruntea lui Harry.
― Da, mi-aş dori, murmură Harry, întorcându-se cu spatele. Nu îi plăcea când oamenii se holbau la cicatricea lui.
― Ei bine, mă tem că vei fi nevoit să te zbaţi ca să înveţi chestia asta, zise Tonks. Magmetamorfii sunt foarte rari şi se nasc aşa, nu devin. Cei mai mulţi vrăjitori trebuie să folo¬sească o baghetă sau poţiuni ca să îşi schimbe înfăţişarea, însă, Harry, trebuie să ne grăbim, ar fi cazul să facem baga¬jele, adăugă ea, simţindu-se vinovată şi uitându-se în jur la toată harababura de pe jos.
― A, da, spuse Harry, luând alte câteva cărţi.
― Nu fi prostuţ, o să ia mult mai puţin timp dacă împa¬chetez ― eu! strigă Tonks, vânturându-şi bagheta cu o mişcare lungă şi cuprinzătoare deasupra podelei.
Cărţile, hainele, telescopul şi balanţa se ridicară toate în aer şi zburară valvârtej în cufăr.
― Nu este foarte ordonat, zise Tonks, ducându-se la cufăr şi uitându-se în jos la învălmăşala dinăuntru. Mama are o metodă de a face lucrurile să se aranjeze la fix ― poate să facă chiar şi şosetele să se împerecheze singure ― însă nu am reuşit niciodată să fac ca ea ― este un fel de şfichiuire...
Şfichiui plină de speranţă bagheta.
Una dintre şosetele lui Harry se mişcă puţin şi căzu inertă înapoi pe maldărul din cufăr.
― Asta e, spuse Tonks, trântind capacul cufărului, cel puţin este totul înăuntru. Nici ăsteia nu i-ar strica puţină curăţenie.
Îndreptă bagheta către colivia lui Hedwig.
― Curăţenius.
Şi o parte din pene şi murdărie se duseră.
― Ei, acum e ceva mai bine ― niciodată nu am înţeles genul ăsta de vrăji de gospodărie. Ia să vedem, am luat totul? Ceaunul? Mătura? Hopa! ― Un Fulger?
Făcu ochii mari când văzu mătura din mâna dreaptă a lui Harry. Era mândria vieţii lui, primită cadou de la Sirius ― o mătură de rang internaţional.
― Şi eu încă zbor pe o Cometă Două Sute Şaizeci, spuse Tonks invidioasă. Să trecem peste asta. Bagheta este tot în buzunar? Mai ai încă şezut? Bine, hai să mergem. Cufăr Locomotor.
Cufărul lui Harry se ridică în aer câţiva centimetri. Ţinân¬du-şi bagheta ca pe maneta unui conductor, Tonks făcu în aşa fel încât cufărul să plutească spre partea cealaltă a came¬rei şi să iasă pe uşă înaintea lor, în timp ce ea ţinea colivia lui Hedwig în mâna stângă. Harry coborî scările în urma ei, luându-şi mătura cu el.
În bucătărie, Moody îşi pusese la loc ochiul, care se învâr¬tea atât de rapid după ce fusese curăţat, încât lui Harry i se făcea rău dacă se uita el. Kingsley Shacklebolt şi Sturgis Pod¬more examinau cuptorul de microunde şi Hestia Jones râdea de instrumentul de curăţat cartofi pe care îl găsise în timp ce cotrobăise prin sertare. Lupin tocmai sigila o scri¬soare adresată familiei Dursley.
― Perfect, zise Lupin, ridicându-şi privirea când intrară Tonks şi Harry. Cred că mai avem cam un minut. Probabil că ar trebui să mergem în grădină, ca să fim pregătiţi. Harry, le-am lăsat unchiului şi mătuşii tale o scrisoare ca să nu îşi facă griji...
― Nu îşi vor face, spuse Harry.
― Pentru că eşti în siguranţă...
― Asta o să-i deprime.
― Şi că o să îi revezi la vară.
― Chiar trebuie?
Lupin zâmbi, dar nu răspunse.
― Băiete, vino aici, zise Moody cu asprime, făcându-i lui Harry semn cu bagheta să se apropie. Trebuie să te Dezi¬luzionez.
― Trebuie să ce? spuse Harry neliniştit.
― Vrajă de Deziluzionare, zise Moody, ridicând bagheta. Lupin mi-a spus că ai o Pelerină Invizibilă, însă nu o să stea fixată când o să zburăm. Asta o să te ascundă mai bine. Gata! Îi atinse capul cu putere şi Harry avu o senzaţie ciu¬dată, de parcă Moody tocmai spărsese un ou în locul acela; picături reci păreau să i se prelingă pe corp din locul de unde îl lovise vârful baghetei.
― Bună treabă, Ochi-Nebun, zise Tonks cu admiraţie, privind la abdomenul lui Harry.
Harry se uită în jos la corpul său, sau mai degrabă la ceea ce fusese corpul său, pentru că acum nu mai arăta în nici un fel. Nu era invizibil; pur şi simplu luase exact culoarea şi textura aparatului de bucătărie din spatele său. Părea să fi de¬venit un cameleon uman.
― Haideţi, zise Moody, deschizând uşa din dos cu bagheta.
Ieşiră cu toţii pe peluza extrem de bine îngrijită a unchiu¬lui Vernon.
― Noapte senină, mormăi Moody, cu ochiul său magic scrutând văzduhul. Nu ne-ar fi stricat ceva mai mulţi nori. Aşa, îi strigă lui Harry, o să zburăm în formaţie compactă. Tonks o să fie chiar în faţa ta, ţine-te aproape de ea. Lupin o să te acopere pe dedesubt. Eu o să fiu în spatele tău. Ceilalţi o să se învârtă în jurul nostru. Nu rupem rândurile pentru nimic pe lume, ai înţeles? Dacă unul dintre noi este omorât...
― Există o probabilitate ridicată? întrebă Harry neliniştit, însă Moody îl ignoră.
― Ceilalţi vor continua să zboare, nu vă opriţi, nu rupeţi rândurile. Dacă ne elimină pe toţi şi tu, Harry, supra¬vieţuieşti, ariergarda este pregătită să ne înlocuiască; zboară în continuare spre est şi ei ţi se vor alătura.
― Nu mai fi atât de voios, Ochi-Nebun, o să creadă că nu tratăm lucrurile cu seriozitate, zise Tonks, în timp ce lega cufărul lui Harry şi colivia lui Hedwig cu un ham care atâr¬na de mătura ei.
― Eu doar îi spun băiatului care este planul, mormăi Moody. Datoria noastră este să-l ducem în siguranţă la Se¬diu şi, dacă murim încercând...
― Nu o să moară nimeni, zise Kingsley Shacklebolt cu vocea sa joasă, liniştitoare.
― Încălecaţi măturile, acesta este primul semnal! spuse Lupin tranşant, arătând spre cer.
Mult, mult deasupra lor, izbucnise o ploaie de scântei roşii printre stele. Harry îşi dădu seama imediat că erau scântei de baghetă. Îşi trecu piciorul drept peste Fulger, apucă strâns coada şi o simţi vibrând încet, de parcă ar fi fost şi ea la fel de nerăbdătoare ca el să fie iar în aer.
― Al doilea semnal, haideţi! zise Lupin tare când mai multe scântei explodară foarte sus deasupra lor.
Harry se ridică în forţă de la sol. Aerul răcoros al nopţii îi trecea prin păr, în timp ce grădinile îngrijite şi pătrate de pe Aleea Boschetelor se îndepărtau, micşorându-se rapid în petice verzi şi negre întunecate, iar orice gând referitor la audierea de la Minister îi fu şters din minte, de parcă l-ar fi risipit vântul. Se simţea de parcă inima sa avea să explodeze de bucurie; zbura iar, zbura departe de Aleea Boschetelor, aşa cum visase să o facă toată vara, se ducea acasă... Preţ de câteva clipe minunate, toate problemele păreau să nu mai însemne nimic, absolut nimic pe cerul vast şi înstelat.
― Mult la stânga, mult la stânga, se uită în sus un Încuiat! strigă Moody din spate.
Tonks coti şi Harry o urmă, privindu-şi cufărul balansân¬du-se cu putere sub mătura ei.
― Trebuie să mai urcăm... circa un sfert de kilometru!
Ochii lui Harry lăcrimară de frig, în timp ce zburară în sus; nu putea să vadă nimic dedesubt, în afară de nişte lu¬mini cât un vârf de ac, care erau nişte faruri şi felinare. Două dintre acele luminiţe ar fi putut să fie ale maşinii unchiului Vernon... familia Dursley trebuia să se îndrepte chiar atunci către casa lor goală, furioasă din cauza com¬petiţiei inexistente de peluze... Harry râse la acest gând, însă glasul îi fu acoperit de fluturatul robelor celorlalţi, scârţâitul hamului în care se aflau cufărul şi colivia şi şuieratul vântu¬lui din urechile lor, în timp ce goneau prin văzduh. De o lună nu se simţise atât de viu sau atât de fericit.
― Spre sud! strigă Ochi Nebun. Oraş la orizont!
Zburară la dreapta, ca să evite să treacă direct pe dea¬supra strălucitoarei reţele de luminiţe de sub ei.
― Ţineţi spre sud şi urcaţi în continuare, e un nor jos în faţă în care putem să ne pierdem! zise Moody.
― Nu trecem prin nici un nor! strigă Tonks supărată, o să ne udăm leoarcă, Ochi-Nebun!
Harry fu uşurat să o audă spunând asta; mâinile înce¬puseră să-i amorţească pe mânerul Fulgerului. Îşi dorea să se fi gândit să-şi pună o haină, începuse să tremure.
Îşi schimbau din când cursul, conform instrucţiunilor lui Ochi-Nebun. Ochii lui Harry erau întredeschişi contra palelor de vânt glacial din cauza cărora începuseră să-l doară urechile; numai o dată ţinea minte să îi fi fost atât de frig pe mătură, pe durata meciului de vâjthaţ contra Astropufilor în anul trei, care avusese loc în timpul unei furtuni. Garda din jurul său se rotea încontinuu, ca nişte uriaşe păsări de pradă. Harry pier¬du noţiunea timpului. Se întrebă de cât timp zburau, părea să fi trecut cel puţin o oră.
― O luăm spre sud-vest! urlă Moody. Ca să evităm au¬tostrada!
Acum lui Harry îi era atât de frig, încât se gândea cu jind la interioarele confortabile şi uscate ale maşinilor care tre¬ceau pe dedesubt, apoi, chiar cu şi mai mare drag, la călă¬toritul cu Polen Zvrr; o fi fost neplăcut să te învârţi prin şemineuri, dar cel puţin era cald printre flăcări... Kingsley Shacklebolt zbură în jurul lui, cu chelia şi cercelul strălucin¬du-i puţin în lumina lunii... acum Emmeline Vance era în dreapta sa, cu bagheta scoasă, întorcând capul când la stân¬ga, când la dreapta... apoi şi ea zbură dedesubtul lui, pentru a fi înlocuită de Sturgis Podmore...
― Ar trebui să ne întoarcem puţin, doar ca să ne asigurăm că nu suntem urmăriţi! strigă Moody.
― AI ÎNNEBUNIT, OCHI-NEBUN? urlă Tonks din faţă. Am îngheţat cu toţii pe mături! Dacă o să tot deviem de la curs, ajungem acolo săptămâna viitoare! Şi oricum, aproape că am sosit!
― E momentul să începem coborârea! se auzi vocea lui Lupin. Harry, ia-te după Tonks!
Harry o urmă pe Tonks în coborâre. Se îndreptau spre cel mai mare complex de lumini pe care îl văzuse până atunci ― o masă uriaşă ca din cruciuliţe strălucea în linii şi tabele şi se împletea cu petice de negru închis. Zburară din ce în ce mai jos, până când Harry putu să vadă stopurile şi felinarele, hornurile şi antenele de televiziune distincte. Îşi dorea foarte mult să ajungă pe pământ, deşi era convins că cineva va trebui să îl dezgheţe de pe mătură.
― Gata! strigă Tonks, şi după câteva secunde aterizară. Harry ajunse la sol chiar în urma ei şi nimeri pe un petic de iarbă neîngrijită, din mijlocul unei mici pieţe. Tonks dezlega deja cufărul lui Harry. Tremurând, Harry se uită în jur. Faţadele posomorâte ale caselor din jur nu erau primi¬toare; unele aveau ferestrele sparte, scânteind monoton în lumina felinarelor, vopseaua se cojea de pe multe uşi şi în faţa mai multor trepte de la intrare erau grămezi de gunoi.
― Unde suntem? întrebă Harry, însă Lupin spuse încet:
― Aşteaptă puţin.
Moody cotrobăia prin buzunarele robei, cu mâinile sale noduroase înţepenite de frig.
― Am găsit-o, mormăi el, ridicând şi aprinzând ceea ce semăna cu o brichetă argintie.
Cel mai apropiat felinar se stinse cu un păcănit. Aprinse iar bricheta; se stinse şi următorul felinar; o aprinse în con¬tinuare, până când se stinseră toate felinarele din piaţă şi singura lumină care rămăsese venea dinspre ferestrele cu draperii şi dinspre semiluna de deasupra.
― L-am împrumutat de la Dumbledore, mormăi Moody, punând Stingătorul în buzunar. Asta o să aibă grijă de Încuiaţii care se uită pe geam, înţelegi? Acum haide, repede.
Îl luă pe Harry de braţ şi îl trecu dincolo de peticul de iarbă, după care traversară strada şi ajunseră pe trotuar; Lupin şi Tonks îi urmară, cărând cufărul lui Harry între ei, în timp ce restul gardei, toţi cu baghetele scoase, îi flancau.
Zgomotul înăbuşit al unui casetofon se auzea de la o fe¬reastră de la etajul celei mai apropiate case. Dinspre gră¬mada de saci plini ochi de gunoi, chiar dincolo de poarta stricată, venea un miros pregnant de gunoi putrezit.
― Aici, mormăi Moody, aruncând o bucată de pergament către mâna Deziluzionată a lui Harry şi ţinând bagheta aprinsă aproape de ea, ca să lumineze scrisul. Citeşte repede şi memorează.
Harry se uită în jos la foaie. Scrisul strâns îi era oarecum cunoscut.
Sediul Ordinului Phoenix poate fi găsit la numărul dois¬prezece, Casa Cumplită, Londra.


CAPITOLUL IV
NUMĂRUL DOISPREZECE, CASA CUMPLITĂ

― Ce este Ordinul ― ? începu Harry.
― Nu aici, băiete! se răsti Moody. Aşteaptă până intrăm!
Înşfăcă bucata de pergament din mâna lui Harry şi îi dădu foc cu vârful baghetei. În timp ce mesajul fu devorat de flăcări şi căzu plutind, Harry se uită iar la casele din jur. Ei erau în faţa numărului unsprezece; se uită la stânga şi văzu numărul zece; la dreapta însă, se afla numărul treisprezece.
― Dar unde este ― ?
― Gândeşte-te la ceea ce tocmai ai memorat, zise Lupin încet.
Harry se gândi şi, imediat ce ajunse la partea despre numă¬rul doisprezece, Casa Cumplită, o uşă uzată apăru din senin între casele numărul unsprezece şi treisprezece, urmată încet de nişte pereţi murdari şi ferestre întunecate. Era ca şi când s-ar fi dezvoltat o a treia casă, împingându-le în lateral pe cele care îi stăteau în cale. Harry privi cu gura căscată. Casetofonul de la numărul unsprezece huruia în continuare. Se părea că Încuiaţii dinăuntru nu simţiseră nimic.
― Haide, grăbeşte-te, mormăi Moody, împungându-l pe Harry cu un deget în spate.
Harry urcă treptele uzate de piatră, uitându-se la uşa care tocmai se materializase. Vopseaua neagră era jerpelită şi zgâriată. Clanţa argintie avea forma unui şarpe încolăcit. Nu exista nici broască, nici cutie de scrisori.
Lupin îşi scoase bagheta şi bătu o dată la uşă. Harry auzi multe sunete metalice puternice şi ceea ce părea să fie zor¬năitul unui lanţ. Uşa se întredeschise cu un scârţâit.
― Harry, intră repede, şopti Lupin, dar nu te duce mult înăuntru şi nu atinge nimic.
Harry trecu pragul către obscuritatea aproape totală de pe hol. Simţea umezeala, praful şi un miros putred dulceag; locul avea aerul unei clădiri părăsite. Se uită peste umăr şi îi văzu pe ceilalţi venind în urma sa; Lupin şi Tonks îi cărau cufărul şi colivia lui Hedwig. Moody stătea pe ultima treap¬tă, eliberând bulgării de lumină pe care îi furase Stingătorul de la felinare; zburară înapoi la becurile lor şi piaţa radie momentan într-o lumină portocalie înainte ca Moody să intre şchiopătând şi să închidă uşa de la intrare, astfel încât întunericul de pe hol să fie complet.
― Aici...
Atinse capul lui Harry cu bagheta; de data aceasta, Harry se simţi de parcă i s-ar fi prelins ceva cald pe spate şi înţelese că Vraja de Deziluzionare fusese făcută.
― Acum staţi cu toţii nemişcaţi, până fac puţină lumină, şopti Moody.
Vocile susurate ale celorlalţi îi dădură lui Harry un presen¬timent neplăcut; era ca şi când ar fi intrat în casa unei per¬soane pe moarte. Auzi un sâsâit încet şi apoi lămpile vechi cu gaz prinseră viaţă de-a lungul pereţilor, aruncând o lumină pâlpâitoare, fără putere, peste tapetul cojit şi covorul tocit de pe un hol lung şi întunecat, unde un candelabru ca o pânză de păianjen şi portretele înnegrite de vreme atârnau încovo¬iate de pereţi. Harry auzi ceva strecurându-se în spatele unei pardoseli neregulate. Şi candelabrul, şi sfeşnicele de pe o masă firavă din apropiere erau în formă de şerpi.
Se auziră nişte paşi grăbiţi şi mama lui Ron, doamna Weasley, ieşi pe o uşă de la capătul îndepărtat al holului. Zâmbea primitor în timp ce se apropia repede de ei, deşi Harry observă că era ceva mai slabă şi mai palidă decât ulti¬ma dată când o văzuse.
― Vai, Harry, ce bine îmi pare să te revăd! şopti ea, prinzându-i într-o îmbrăţişare de urs înainte să-l ţină la dis¬tanţă şi să îl examineze cu obiectivitate. Eşti cam veştejit; tre¬buie să fii hrănit, însă mă tem că vei mai avea de aşteptat până la cină.
Se întoarse către gaşca de vrăjitori din spatele lui şi le şopti cu importanţă:
― Tocmai a venit, a început întrunirea.
Vrăjitorii din spatele lui Harry dădură toţi semne de interes şi entuziasm şi începură să treacă pe lângă el către uşa pe care tocmai intrase doamna Weasley. Harry dădu să-l urmeze pe Lupin, dar doamna Weasley îl opri.
― Nu, Harry, întrunirea este doar pentru membrii Ordi¬nului. Ron şi Hermione sunt sus, poţi să stai cu ei până se termină întrunirea, după aceea o să luăm cina. Şi vorbeşte încet pe hol, adăugă ea cu o şoaptă fermă.
― De ce?
― Nu vreau să se trezească ceva.
― La ce vă ― ?
― Îţi explic mai târziu, trebuie să mă grăbesc, ar trebui să fiu la întrunire ― stai să îţi arăt unde o să dormi.
Ducând un deget la buze, îl conduse pe vârful picioarelor pe lângă două draperii lungi, mâncate de molii, în spatele cărora Harry bănui că trebuia să fi fost o altă uşă, şi după ce ocoli un suport mare de umbrele, care arăta de parcă ar fi fost făcut din picioare tăiate de trol, începură să urce pe o scară întunecată, trecând pe lângă un şir de capete micşo¬rate, fixate pe nişte plăci pe perete. O privire mai atentă îi dovedi lui Harry că erau capete de spiriduşi de casă.
Uimirea lui Harry se aprofundă cu fiecare pas pe care îl făcea. Ce Dumnezeu căutau într-o casă care arăta de parcă i-ar fi aparţinut celui mai întunecat dintre vrăjitori?
― Doamnă Weasley, de ce ― ?
― Ron şi Hermione or să-ţi explice totul, dragule, acum chiar trebuie să mă grăbesc, şopti distrată doamna Weasley. Acolo ― ajunseseră la al doilea etaj ― tu stai la a doua uşă pe dreapta. Te chem când se termină.

[Stefzyk]

Şi coborî iar grăbită.
Harry traversă palierul murdar, apăsă pe clanţa de la ca¬meră, care era în formă de cap de şarpe, şi deschise uşa.
Apucă să zărească o frântură din camera cu două paturi, cu tavanul înalt şi întunecos; apoi se auzi un ciripit puternic, urmat de un strigăt şi mai puternic, iar vederea îi fu complet blocată de o mare cantitate de păr foarte des. Hermione se aruncase asupra lui într-o îmbrăţişare care aproape că îl dădu jos, în timp ce micuţa bufniţă a lui Ron, Pigwidgeon, se în¬vârtea entuziasmată în jurul capetelor lor.
― HARRY! Ron, a venit, a venit Harry! N-am auzit când ai sosit! Ah, ce faci? Eşti bine? Te-ai supărat pe noi? Sunt convinsă că da, ştiu că scrisorile noastre au fost inutile, însă nu am putut să-ţi spunem nimic, Dumbledore ne-a pus să jurăm că nu o s-o facem, ah, avem atâtea să-ţi povestim, şi tu de povestit nouă ― Dementorii! Când am auzit ― şi audi¬erea de la Minister ― e de-a dreptul insuportabil, am căutat peste tot, nu pot să te exmatriculeze, pur şi simplu nu pot, există o prevedere în Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori pentru folosirea magiei în cazul situaţiilor de viaţă şi moarte...
― Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp ce închidea uşa după Harry.
Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât fuseseră despărţiţi, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii rămăseseră neschimbaţi.
Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry.
Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe umărul lui Harry.
― Hedwig!
Bufniţa albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele.
― Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi tu...
Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte adâncă.
― A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte răspunsuri, ştii tu...
― Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar Dumbledore ne-a făcut să...
― ... juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a zis Hermione.
Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi vă¬zuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i-ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată ― după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă ― simţi că ar fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace.
Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei doi.
― A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise Her¬mione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore.
― Da, spuse Harry.
Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig şi descoperi că nu îi părea rău deloc.
― Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu Încuiaţii... începu Ron.
― Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta?
― Păi, nu ― dar de asta a pus să fii urmărit mereu de oameni din Ordinul Phoenix.
Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era suprave¬gheat, în afară de el.
― Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, stră¬duindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot a tre¬buit să mă descurc singur, nu?
― Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că Mundun¬gus a plecat înainte să i se termine tura. A fost înspăimântător.
― Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara.
― Nu-ţi faci... nu-ţi faci griji pentru audierea de la Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet.
― Nu, zise Harry sfidător.
Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga goli¬ciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând malefic.
― Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să vorbească degajat. V-aţi ― hm ― obosit cumva să-l întrebaţi?
Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea de spirit.
― I-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că buf¬niţele ar putea fi interceptate, atâta tot.
― Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode de a trimite mesaje, în afară de bufniţe.
Hermione se uită la Ron şi apoi zise:
― Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic.
― Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse Harry, urmărindu-le reacţiile.
― Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat.
― Sau că nu pot să am singur grijă de mine.
― Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione neliniştită.
― Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâm¬plă aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă?
― Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici.
Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige.
― ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LU¬NĂ ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE ― CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE DEMENTORI?
Fiecare gând amar şi resentiment care îi trecuse prin minte în ultima lună răbufneau acum din el: frustrarea din cauza lip¬sei de veşti, durerea că fuseseră cu toţii împreună fără el, supă¬rarea că fusese urmărit fără să i se fi spus ― toate sentimentele de care îi era pe jumătate ruşine dădură pe afară. Hedwig se sperie de zgomot şi zbură înapoi pe dulap; Pigwidgeon ciripi alarmat şi se învârti şi mai repede în jurul capetelor lor.
― CINE A TREBUIT SĂ TREACĂ DE DRAGONI, DE SFINCŞI ŞI DE ORICE ALTĂ FIINŢĂ SINISTRĂ ANUL TRECUT? CINE A VĂZUT CUM S-A ÎNTORS EL? CINE A TREBUIT SĂ SCAPE DE EL? EU!
Ron stătea acolo cu gura întredeschisă, fiind evident uluit şi negăsindu-şi cuvintele, în timp ce Hermione îl privea aproape cu lacrimi în ochi.
― DAR DE CE AŞ ŞTI EU CE SE ÎNTÂMPLĂ? DE CE SĂ SE OBOSEASCĂ CINEVA SĂ ÎMI SPUNĂ?
― Harry, chiar am vrut să-ţi spunem ― începu Hermione.
― PESEMNE CĂ NU AŢI VRUT PREA TARE, NU-I AŞA, ALTFEL MI-AŢI FI TRIMIS O BUFNIŢĂ, DAR DUMBLE¬DORE V-A PUS SĂ JURAŢI!
― Păi, da...
― PATRU SĂPTĂMÂNI AM STAT PE ALEEA BOSCHE¬TELOR, FURÂND ZIARE DIN COŞURI LE DE GUNOI CA SĂ AFLU CE SE ÎNTÂMPLĂ ―
― Am vrut să...
― PRESUPUN CĂ V-AŢI DISTRAT DE MINUNE, NU-I AŞA, ASCUNŞI AICI ÎMPREUNĂ...
― Nu, sincer...
― Harry, ne pare tare rău! zise Hermione disperată, acum cu ochii scânteindu-i de lacrimi. Harry, ai completă dreptate ― şi eu aş fi fost supărată, dacă aş fi fost în locul tău!
Harry se uită urât la ea, respirând adânc, apoi le întoarse iar spatele, măsurând camera în lung şi în lat. Hedwig strigă posomorâtă. Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de scâr¬ţâitul lugubru al scândurilor sub picioarele lui Harry.
― Şi până la urmă ce e locul ăsta? se răsti el la Ron şi Hermione.
― Sediul Ordinului Phoenix, zise Ron dintr-o suflare.
― O să se obosească cineva să îmi spună şi mie ce este Or¬dinul Phoenix?
― Este o societate secretă, zise repede Hermione. Dum¬bledore este şeful, el a fondat-o. Sunt cei care au luptat ulti¬ma dată împotriva Ştii-Tu-Cui.
― Cine face parte din ea? spuse Harry, oprindu-se locului, cu mâinile în buzunare.
― Destul de mulţi oameni...
― Noi am cunoscut cam douăzeci, zise Ron, însă credem că sunt mai mulţi.
Harry se uită din nou urât la ei.
― Şi... ? întrebă el, uitându-se când la unul, când la celălalt.
― Hm, zise Ron. Şi, ce?
― Voldemort! spuse Harry mânios, iar Ron şi Hermione tresăriră amândoi. Ce se întâmplă? Ce pune la cale? Unde e? Ce facem ca să-l oprim?
― Ţi-am spus, Ordinul nu ne lasă să mergem la întruniri, spuse Hermione agitată. Aşa că nu ştim detaliile ― însă ne-am prins care este ideea în ansamblu, adăugă ea grăbită, văzând expresia de pe faţa lui Harry.
― Ştii, Fred şi George au inventat Urechile Extensibile, spuse Ron. Sunt foarte folositoare.
― Urechi ― ?
― Extensibile, da. Numai că a trebuit să nu le mai folosim în ultima vreme, pentru că a aflat mama şi şi-a ieşit din minţi. Fred şi George au trebuit să le ascundă pe toate, ca să nu le arunce mama la gunoi. Însă le-am folosit un timp, înainte să-şi dea seama mama de ce se întâmplă. Ştim că unii membri ai Ordinului urmăresc Devoratori ai Morţii recu¬noscuţi, le ţin socoteala, ştii...
― Unii dintre ei încearcă să îi recruteze pe alţii în Ordin, zise Hermione.
― Şi unii dintre ei păzesc ceva, spuse Ron. Vorbesc tot timpul de îndatoririle de pază.
― Nu cumva era vorba despre mine, nu? zise Harry sar¬castic.
― A, ba da, spuse Ron, cu o expresie de înţelegere ilumi¬nată.
Harry pufni. Se plimbă iar prin cameră, uitându-se în orice altă parte, în afară de locul unde stăteau Ron şi Hermione.
― Şi voi doi ce aţi făcut, dacă nu aţi avut voie să mergeţi la întruniri? întrebă el. Ziceaţi că aţi fost ocupaţi.
― Am fost, spuse repede Hermione. Am decontaminat ca¬sa asta, a fost goală ani întregi şi au crescut tot felul de ches¬tii pe aici. Am reuşit să curăţăm bucătăria, cea mai mare parte a dormitoarelor şi cred că o să ne ocupăm de salon chiar mâi ― AARGH!
Cu două pocnituri puternice, Fred şi George, fraţii gemeni mai mari ai lui Ron, se materializaseră din senin în mijlocul camerei. Pigwidgeon ciripi mai nebuneşte ca niciodată şi zbură ca săgeata lângă Hedwig pe dulap.
― Nu mai faceţi chestia asta! le spuse Hermione sfârşită gemenilor, care erau la fel de roşcaţi ca Ron, însă mai înde¬saţi şi puţin mai scunzi.
― Bună, Harry, zise George, zâmbindu-i larg. Ni s-a părut nouă că ţi-am auzit glasul melodios.
― Harry, nu e bine să ţii supărarea în suflet, las-o să iasă, spuse Fred, zâmbind şi el. S-ar putea să mai fie vreo doi oameni la cinzeci de kilometri depărtare care să nu te fi auzit.
― Să înţeleg că aţi trecut testele de Apariţie? întrebă Harry morocănos.
― Cu brio, zise Fred, care ţinea în mână ceva ce semăna cu o sfoară foarte lungă de culoarea pielii.
― V-ar fi luat cu vreo treizeci de secunde mai mult să coborâţi pe scări, spuse Ron.
― Timpul înseamnă galioni, adică bani, frăţioare, spuse Fred. Oricum, Harry, interferezi recepţia. Urechi Extensibile, adăugă el drept răspuns sprâncenelor ridicate ale lui Harry şi ridică sfoara care acum Harry văzu că se întindea până pe palier. Încercăm să auzim ce se întâmplă jos.
― Ar trebui să aveţi grijă, zise Ron, uitându-se la o Ure¬che, dacă mai vede mama una din astea...
― Merită riscul, au o întrunire foarte importantă, spuse Fred.
Uşa se deschise şi apăru o coamă lungă de păr roşcat.
― A, bună, Harry! zise veselă Ginny, sora mai mică a lui Ron. Mi s-a părut că ţi-am auzit vocea.
Întorcându-se către Fred şi George, le spuse:
― Urechile Extensibile sunt o cauză pierdută, a aruncat o Vrajă Imperturbabilă asupra uşii de la bucătărie.
― De unde ştii? zise George, părând dezamăgit.
― Tonks mi-a zis cum să aflu, zise Ginny. Arunci cu lu¬cruri spre în uşă şi, dacă nu o ating, înseamnă că uşa a fost Imperturbată. Am aruncat în ea cu nişte bombe cu miros de baligă din capul scărilor şi zboară în altă parte, aşa că e imposibil să intre Urechile Extensibile prin gaură.
Fred oftă adânc.
― Păcat. Chiar vroiam să aflu ce mai face bătrânul Plesneală.
― Plesneală! zise Harry. E aici?
― Da, spuse George, închizând prevăzător uşa şi aşezându-se pe unul dintre paturi, urmat de Fred şi Ginny. Dă raportul. Strict secret.
― Idiotul, zise Fred alene.
― Acum este de partea noastră, spuse Hermione dojenitor. Ron pufni.
― Asta nu-l împiedică să fie un idiot. Se vede după cum se uită la noi.
― Nici lui Bill nu-i place de el, zise Ginny, de parcă asta lămurea problema.
Harry nu era sigur dacă i se risipise furia; însă acum setea de informaţii era mai puternică decât pornirea sa de-a con¬tinua să ţipe. Se aşeză pe pat alături de ceilalţi.
― Bill este aici? întrebă el. Credeam că lucrează în Egipt.
― S-a înscris pentru o slujbă de birou ca să poată să vină acasă şi să lucreze pentru Ordin, zise Fred. Spune că îi este dor de morminte, dar există compensaţii, zâmbi el atotştiutor.
― Ce vrei să spui?
― O mai ţii minte pe Fleur Delacour? spuse George. S-a angajat la Gringotts ca să îşi perfecţioneze engleza...
― Iar Bill i-a dat multe lecţii în particular, chicoti Fred.
― Şi Charlie face parte din Ordin, zise George, dar e încă în România. Dumbledore vrea să vină cât mai mulţi vrăjitori din străinătate, aşa că Charlie încearcă să-şi facă relaţii în timpul liber.
― Nu ar putea să facă şi Percy asta? întrebă Harry.
Din câte auzise ultima dată, al treilea frate Weasley lucra la Departamentul de Cooperare Magică Internaţională din cadrul Ministerului Magiei.
La auzul cuvintelor lui Harry, toţi fraţii Weasley şi Her¬mione schimbară priviri pline de semnificaţii negative.
― Orice ai face, să nu vorbeşti de Percy de faţă cu mama şi tata, îi spuse Ron lui Harry pe un ton încordat.
― De ce nu?
― Pentru că, de fiecare dată când este menţionat numele lui Percy, tata sparge orice se nimereşte să aibă în mână şi mama începe să plângă, spuse Fred.
― A fost groaznic, zise Ginny cu tristeţe.
― Cred că am avut noroc că am scăpat de el, zise George. Nu l-am mai văzut niciodată pe tata certându-se cu cineva în halul ăla. De obicei, mama este cea care ţipă.
― S-a întâmplat în prima săptămână după ce s-a terminat semestrul, zise Ron. Ne pregăteam să venim şi să ne alăturăm Ordinului. Percy a venit acasă şi ne-a spus că fusese promovat.
― Glumeşti? zise Harry.
Deşi ştia foarte bine că Percy era extrem de ambiţios, Harry avea impresia că Percy nu avusese mare succes cu prima sa sluj¬bă de la Ministerul Magiei. Percy era vinovat de o relativ im¬portantă trecere cu vederea, neobservând că şeful său era con¬trolat de Lordul Cap-de-Mort (nu că Ministerul ar fi crezut-o -toţi erau de părere că domnul Crouch înnebunise).
― Da, am fost surprinşi cu toţii, spuse George, pentru că Percy a avut o grămadă de probleme din cauza lui Crouch, a avut loc o anchetă şi tot tacâmul. Au spus că Percy ar fi trebuit să-şi fi dat seama că Crouch o luase razna şi să fi in¬format un superior. Dar îl ştii pe Percy, Crouch i-a lăsat con¬ducerea, nu avea de gând să se plângă.
― Şi atunci, cum de l-au promovat?
― Exact asta ne-am întrebat şi noi, zise Ron, care părea foarte dornic să întreţină o conversaţie normală, acum că Harry se oprise din ţipat. A venit acasă foarte mulţumit de el însuşi ― chiar mai mulţumit decât de obicei, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva ― şi i-a spus tatei că îi fusese oferit un post chiar în cadrul biroului lui Fudge. Unul ex¬trem de bun pentru cineva care terminase Hogwarts abia de un an: Asistent al Ministrului. Cred că se aştepta ca tata să fie nespus de impresionat.
― Numai că tata nu a fost, zise Fred sumbru.
― De ce? spuse Harry.
― Păi, se pare că Fudge cutreieră Ministerul, asigurându-se că nu a intrat nimeni în contact cu Dumbledore, zise George.
― Ştii, mai nou numele lui Dumbledore este desconsi¬derat în Minister, spuse Fred. Toţi cred că nu face decât să işte probleme, spunând că s-a întors Ştii-Tu-Cine.
― Tata spune că Fudge a zis foarte clar că oricine e de par¬tea lui Dumbledore poate să-şi elibereze biroul, zise George.
― Problema este că Fudge îl suspectează pe tata, ştie că e în relaţii bune cu Dumbledore şi întotdeauna l-a considerat pe tata un fel de ciudat, din cauza obsesiei sale pentru Încuiaţi.
― Dar ce legătură are asta cu Percy? întrebă Harry derutat.
― Ajung şi la asta imediat. Tata bănuieşte că Fudge îl ţine pe Percy în biroul lui doar pentru că vrea să-l folosească ca să îi spioneze familia ― şi pe Dumbledore.
Harry scoase un fluierat jos.
― Însă Percy a fost încântat de asta.
Ron râse sec.
― Şi-a ieşit complet din minţi. A zis ― mă rog, a zis o gră¬madă de chestii groaznice. A zis că, de când a intrat în Minister, a trebuit să se lupte cu reputaţia jalnică a tatei, că tata nu are deloc ambiţie şi că de asta am fost mereu aşa de ― ştii tu ― nu am avut mulţi bani, adică...
― Poftim? spuse Harry, nevenindu-i să creadă, în timp ce Ginny scoase un sunet ca de pisică supărată.
― Ştiu, zise Ron cu o voce joasă. Şi a fost şi mai rău. A spus că tata e un idiot fiindcă stă pe lângă Dumbledore, că Dumbledore o să aibă mari probleme, că tata o să se ducă la fund cu el, că el ― Percy ― ştia cui îi este loial şi că acesta este Ministerul. Şi dacă mama şi tata aveau de gând să trădeze Ministerul, avea să aibă grijă ca toată lumea să ştie că nu mai făcea parte din familia noastră. În aceeaşi seară şi-a făcut bagajele şi a plecat. Acum trăieşte aici, în Londra.
Harry scăpă o înjurătură în gând. Întotdeauna îl plăcuse cel mai puţin pe Percy dintre fraţii Weasley, însă niciodată nu-şi imaginase că acesta i-ar fi spus aşa ceva domnului Weasley.
― Mamei nu i-a fost deloc uşor, zise Ron abătut. Ştii tu, a plâns şi altele de genul ăsta. A venit la Londra ca să încerce să discute cu Percy, dar el i-a trântit uşa în nas. Nu ştiu ce face dacă se vede cu tata la serviciu ― presupun că îl ignoră.
― Dar Percy trebuie să ştie că s-a întors Cap-De-Mort, spuse Harry încet. Nu este prost, trebuie să ştie că părinţii voştri nu ar risca fără dovezi.
― Da, mă rog, şi numele tău a fost menţionat când s-au certat, zise Ron, aruncându-i lui Harry o privire pe furiş. Percy a zis că singura dovadă era cuvântul tău şi... nu ştiu... nu credea că era de ajuns.
― Percy ia foarte în serios Profetul zilei, spuse Hermione caustic, şi toţi ceilalţi dădură din cap.
― Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, uitându-se la fiecare dintre ei.
Îl priveau cu toţii circumspecţi.
― Nu ai ― nu ai primit Profetul zilei? întrebă Hermione neliniştită.
― Ba da! zise Harry.
― L-ai... hm... citit pe îndelete? întrebă Hermione şi mai agitată.
― Nu din scoarţă-n scoarţă, spuse Harry precaut. Dacă aveau de gând să zică ceva de Cap-de-Mort, ar fi fost ştiri de prima pagină, nu-i aşa?
Ceilalţi tresăriră când auziră numele. Hermione se grăbi să continue:
― Păi, ar trebui să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă ca să îl gă¬seşti, dar îţi... hm... Îţi menţionează numele de câteva ori pe săptămână.
― Dar aş fi văzut...
― Nu dacă ai citit doar prima pagină, zise Hermione, clă¬tinând din cap. Nu vorbesc de articolele mari. Te strecoară din când în când, ca şi când ai fi o glumă bine cunoscută.
― Ce vrei să ― ?
― De fapt, este cam răutăcios, zise Hermione pe o voce calmă forţată. Pur şi simplu se bazează pe ce a scris Rita.
― Dar acum nu mai scrie, nu?
― A, nu, şi-a ţinut promisiunea ― nu că ar avea de ales, adăugă Hermione cu satisfacţie. Însă a pus bazele pentru ceea ce încearcă ei să facă acum.
― Ce anume? spuse Harry nerăbdător.
― Bine, ştii că a scris că leşini tot timpul, că spui că te doare cicatricea şi toate astea.
― Da, spuse Harry, care nu avea cum să uite articolele Ritei Skeeter despre el.
― Păi, scriu despre tine de parcă ai fi o persoană care are halucinaţii, care vrea atenţie şi care crede că este un erou tragic sau ceva de genul ăsta, zise Hermione foarte repede, de parcă ar fi fost mai puţin neplăcut pentru Harry să audă aceste fapte spuse rapid. Tot strecoară comentarii penibile la adresa ta. Dacă apare vreo poveste cusută cu aţă albă, for¬mula e "O poveste demnă de Harry Potter", dacă are cine¬va un accident ciudat sau ceva asemănător, se spune "Să sperăm că nu i-a rămas o cicatrice pe frunte, că altfel o să ni se ceară să îl venerăm"...
― Dar eu nu vreau să mă venereze ― începu Harry enervat.
― Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru şi vrea să o ţină aşa în continuare.
― Eu nu am cerut nimănui ― nu am vrut ― Cap-de-Mort mi-a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau seama că aş fi preferat să nu fi...
― Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate.
― Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat Statutul Internaţional de Tăinuire. Am crezut că o vor face, s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară ― vreau să spun, dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă propriile reguli, nu au nimic împotriva ta.
Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se gân¬dească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de dis¬cuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care se auziră urcând scările.
― Hmm.
Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley.
― S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la bucătărie?
― Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la nebu¬nie să se joace cu ele.
― Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu ui¬taţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină.
Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat.
― Ştiţi... murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione zise încet:
― Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te învi¬novăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l convingem pe Dumbledore...
― Da, ştiu, zise Harry scurt.
Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să fiarbă pe dinăuntru de supărare.
― Cine este Kreacher? întrebă el.
― Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el.
Hermione se încruntă la Ron.
― Nu este smintit, Ron.
― Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este ceva normal, Hermione?
― Păi... păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron îşi roti ochii spre Harry.
― Hermione nu a renunţat încă la S.P.A.S.
― Nu este S.P.A.S! zise Hermione vehement. Este Socie¬tatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu Kreacher.
― Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit.
Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă înainte ca ei să poată coborî scările ―
― Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe hol, poate auzim ceva.
Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul poso¬morât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmaţi între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al profesorului de la Hog¬warts pe care îl plăcea cel mai puţin, profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală pentru Ordinul Phoenix...
Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii coborî prin faţa ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală.
― La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridi¬ca iar Urechea Extensibilă.
Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se.
― Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron lui Harry. Slavă Domnului. Hai.
― Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti Hermione.
Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi Tonks în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră.
― Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnin¬du-i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vâr¬furi holul este chiar pe uşa aceea...
ZDUF.
― Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându-se să se uite în spatele ei.
― Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă împiedic de...
Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet îngrozi¬tor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele în vine.
Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici o uşă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că se uita pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost torturată ― abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un portret în mări¬me naturală, însă foarte realist, şi cel mai neplăcut pe care îl văzuse vreodată.
Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi îşi acoperi urechile din cauza zgomotului.
Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele.
― Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi jos¬nicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei...
Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al ho¬lului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un băr¬bat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa lui Harry.
― Taci, cotoroanţă nenorocită, taci din GURA! răcni el, apucând draperia pe care o abandonase doamna Weasley.
Chipul bătrânei păli.
― Tuuuuu! urlă ea, cu ochii ieşindu-i din orbite la vederea bărbatului. Trădător de sânge, abominabilule, ruşine din sân¬gele meu!
― Am spus ― taci ― DIN GURA! tună bărbatul şi, cu un efort extraordinar, el şi Lupin reuşiră să unească draperiile la loc.
Urletele bătrânei se pierdură şi se lăsă o tăcere asurzi¬toare.
Gâfâind puţin şi dându-şi părul lung şi negru din ochi, Sirius, naşul lui Harry, se întoarse cu faţa către el.
― Bună, Harry, zise el sumbru, înţeleg că ai cunoscut-o deja pe mama mea.


CAPITOLUL V
ORDINUL PHOENIX

― Mama ― ?
― Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot încer¬căm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm repede, înainte să se trezească iar cu toţii.
― Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi.
― Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu ― este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac.
Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, ob¬servă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă care ducea la bucătăria de la subsol.
Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de dea¬supra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele înspăi¬mântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier atârnate de tavanul întunecat. În cameră fuseseră îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă lungă de lemn era aşeza¬tă chiar în mijlocul lor, plină cu suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă a mesei.
Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur şi sări în picioare.
― Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă bucur că te văd!
Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de pergament rămaşi pe masă.
― A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun nu te-a adus prin Groenlanda?
― A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu ― scuze ―
― Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând exas¬perată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă.
În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl puse în braţele deja încărcate ale lui Bill.
― Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru cină.
Bill îşi scoase bagheta, murmură "Evanesco!" şi perga¬mentele dispărură.
― Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mun¬dungus, nu-i aşa?
Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe scoa¬se un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit.
― A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. Sunt de acord cu tine, Sirius...
Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol.
Ginny chicoti.
― S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry.
― Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe onoarea mea, chiar a venit. Da... eşti bine, Harry?
― Da, spuse Harry.
Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi a¬prinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În câteva se¬cunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care se ridicară.
― Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului mirositor.
― Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna Weas¬ley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai ales nu când ne pregătim să mâncăm?!
― Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly.
Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc.
În buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete arse.
― Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum lung.
― Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, să¬rind în faţă.
Doamna Weasley ezită, părând neliniştită.
― Hm ― nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut destule azi.
― Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua tacâmurile.
În curând, mai multe cuţite mari tăiau carnea şi legumele după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale.
― Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el.
― Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni.


cam atat pe azi

[Stefzyk]

Am terminat 1,2,3,4,5 si 6 si aproape am terminat 7

[zinzimima]

Am citit 1 2 si 3.
Cu ajutorul verisoarei si mia placut.
Vineir incep 4

[♥Skittles♥Dog♥Kinz♥]

Am terminat 1,2,3,4,5 si 6 si aproape am terminat 7

waaaaaaa =((
yo le am decat pe 1 si 2 =(( le vreauu si pe 3,4,5,6 si 7 =((( >.<

[Misteryy]

Eu le am pe 1,2,3,4,5,6 si 7 dar pana acum sunt la 1 la pg 59

[verona3]

s-a cam prafuit subiectu`
eu am 1,2,3,4.4 e inca in curs de cititre.dupa paste o sa ma duc din nou la diverta sa imi iau 5 poate si 6.
eu am citit multe rezumate acum cateva luni si stiu in mare parte despre ce e vorba si in restul si am vazut si filmele
sunt SUPER cartile.

[lyinda]

si mie imi place foarte mult.

[stefanawebkinz]

Am citit primul volum. Mi-a placut foarte mult.

[BrunoClau]

Eu nu am citit din ele....

[Continut sponsorizat]