Re: Clubul tuturor iubitorilor de animale

[Auras]

Viperele sunt șerpi veninoși din familia Viperidae, familie care cuprinde ca. 80 de specii răspândite în Eurasia și regiunile tropicale și subtropicale din Africa. Specia "Vipera berus" este răspândită în nord, din Scandinavia până la cercul polar de nord. Viperele din subfamilia „Crotalinae” de care aparține și șarpele cu clopoței (crotalul) au posibilitatea de a emite cu ultimele vertebre codale un semnal de avertizare.

Cuprins [ascunde] 1 Morfologie 2 Mod de viață 3 Areal de răspândire 4 Specii de vipere 5 Vezi și 6 Legături externe

[modificare] Morfologie


În general viperele au o lungime de la 20 de cm ("Bitis peringueyi") până la 2 m ("Bitis gabonica"). Corpul șarpelui este lățit, având frecvent un desen ce seamănă cu litera „V” pe cap, care are o formă triunghiulară. Spre deosebire de „Colubridae” (năpârcă) și „Elapidae”, au corpul acoperit cu solzi mici. Toate speciile din cadrul familiei sunt veninoase, veninul fiind produs de o glandă cu venin, otrava fiind injectată victimei prin doi dinți lungi situați pe maxilarul superior, fiind prevăzuți cu un canal.

[modificare] Mod de viață


Aproape toate speciile sunt adaptate să trăiască pe sol, numai speciile „Atheris” din Africa ducând o viață arboricolă. Dintre speciile care trăiesc pe sol pot fi amintite cele din regiuni de deșert, ca „Bitis peringueyi” sau vipera cu corn africană ("Cerastes"), care se deplasează lateral pe nisip, sau vipera „Adenorhinos barbouri” care se deplasează prin mișcări de alunecare.

Viperele sunt în general active ziua și în amurg, cu excepția celor din regiunile calde tropicale, care sunt active noaptea. Speciile care trăiesc în regiunile cu climă temperată cad iarna într-o stare de amorțire.

Hrana lor constă în special din mamifere mici, care sunt omorâte de veninul injectat prin mușcătura viperei. Veninul de viperă este hemotoxic, distrugând hematiile și țesuturile cu care vine în contact (rezultatul fiind necroze), având totodată o acțiune anticoagulantă; printr-o acțiune neurotoxică poate produce paralizii. Câteva specii, ca „Macrovipera schweitzeri”, s-au specializat pe vânare de păsări. Speciile mai mari, ca „Bitis gabonica”, vânează animale mai mari, ca de exemplu porcul cu țepi (Hystricidae) sau maimuțe (Primates), lilieci (Chiroptera) și antilope pitice (Neotragus pygmaeus). Alte specii, ca „Vipera ursinii”, se hrănesc în special cu diferite animale mici și artropode (insecte). Cu mici excepții, viperele sunt animale vivipare (nasc pui vii).

[modificare] Areal de răspândire


Arealul lor de răspândire este o mare parte din Africa fără Madagascar, Asia cu unele insule și Europa. Viperele provin probabil din Africa de unde s-au răspândit adaptându-se la noile condiții climatice. Astfel, „Daboia russelii” sau „Macrovipera lebetina” au un areal de răspândire foarte mare, pe când „Montatheris hindii” sau „Macrovipera schweizeri” trăiesc pe areale mai restrânse în Africa. Majoritatea lor trăiesc în regiunile tropicale sau subtropicale, cu excepția lui „Vipera berus” care trăiește în Scandinavia.

[modificare] Specii de vipere


Daboia russelli

• Adenorhinos barbouri
  
• Atheris squamigera
  
• Bitis arietans
  
• Cerastes cerastes
  
• Daboia russeli
  
• Echis carinatus
  
• Eristicophis macmahonii
  
• Macrovipera lebetina
  
• Montatheris hindii
  
• Proatheris superciliaris
  
• Pseudocerastes persicus fieldi
  
• Vipera berus
  

Vipera berus este un șarpe veninos de mărime mijlocie, din familia Viperidae, care este răspândită în Euroasia. Aria ei de răspândire este arealul cel mai nordic al viperelor, fiind singura viperă care se poate întâlni la nord de cercul polar.

Cuprins [ascunde] 1 Caractere morfologice 2 Arealul de răspândire 3 Mod de viață 4 Reproducere 5 Veninul 6 Legături externe

[modificare] Caractere morfologice


Vipera berus, are o lungime între 50 - 70 cm, în cazuri de excepție poate atinge lungimea de 90 de cm. Cele mai mari exemplare au fost întâlnite în Europa de nord, Finlanda (94 cm), Suedia (104 cm). Femela este mult mai mare ca și masculul care nu depășește de regulă lungimea de 60 cm. Coada însă raportată la lungimea corpului este mai lungă la mascul. Greutatea viperelor este între 100 - 200 g, femelele fecundate pot atinge 300 de grame. Capul viperei este teșit, botul rotunjit, partea dorsală fiind ovală, la baza maxilarelor este mai lat aici găsindu-se glanda cu venin. Ca toate reptilele necesită și ele căldura solară, pentru ridicarea temperaturii corporale.

Vipera berus



Culoarea viperelor din această specie este variată, de la o culoare cenușie-argintie la galben, roșiatic, cenușiu brun, până la negru (întâlnite în peșteri la vipere în Alpi). Vipere cu nuanțe de culoare mai închisă se întâlnesc în regiunile mai reci. Masculii având culori mai variate cu un contrast mai evident a dungii dorsale în formă de țic țac de culoare mai închisă, ca femelele care în general au culoare brună. Pe cap șerpii pot să aibă un desen de culoare mai închisă sub forma de V sau X. Ochii au ca în general la toate viperele irisul galben cu pupile sub formă de șliț vertical. Corpul lor este acoperit dorsal cu solzi duri la pipăit.

[modificare] Arealul de răspândire


Viperele din această specie sunt protejate, ele trăiesc în special în nordul Eurasiei, fiind singura specie de viperă care poate fi întâlnită la nord de cercul polar. Arealul de răspândire ajungând din Europa Centrală, Balcani, România (Munții Șureanu), Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Anglia și Scandinavia până în Rusia și insula Sahalin. Ele preferă habitatul cu regiuni cu umiditate mare, unde sunt diferențe mari de temperatură între zi și noapte. Vipera berus este întâlnită în luminișurile din pădurile de foioase sau conifere, regiuni de smârcuri, pășuni alpine, la altitudini ce ating 2500 - 3000 m.

[modificare] Mod de viață


Vipera berus este activ ziua, numai în zilele de caniculă își continuă activitatea în amurg. Dimineața și seara, caută locurile însorite pentru a se încălzi la soare. Temperatura optimă a corpului este între 30 - 33 °Celsius. Este deosebit de activă în zilele calde și umede, fiind însă sensibilă la vânt. Dacă se simte amenințată se ascunde sub pietre sau diferite plante. Atacă mușcând fulgerător, animalele mari sau omul numai când se simte amenințată și se apără. În perioada de iarnă hibernează în funcție de latitudea unde se află între 4 - 8 luni. În Germania de exemplu este activă în general între lunile aprilie și octombrie, masculii devin activi mai repede ca femelele cu ca. 2 săptămâni.

Vipera berus



Hrana viperelor constă din mamifere mici (Muridae), rozătoare (Microtus agrestis),(Clethrionomys glareolus), șopârle (Lacertidae), broaște (Rana temporaria), (Rana arvalis). Pe care le pândesc și le mușcă injectând veninul care va paraliza prada.

[modificare] Reproducere


Perioada de reproducere a lor are loc primăvara în aprilie - mai, având loc lupte între masculi. Vipera berus este ovovivipar, cea ce înseamnă că femela clocește ouăle în corp, numai puii eclozionați vor părăsi în lunile august - octombrie corpul mamei. Prima năpârlire are loc urmează la scurt timp după naștere, după care șerpii devin activi. Viperele sunt apte de reproducție la vârsta de 3 - 4 ani.


Dușmanii lor naturali
sunt păsările răpitoare (Buteo buteo), (Circus pygargus), (Circus aeruginosus), (Milvus migrans), (Aquila clanga), (Aquila pomarina) și (Circaetus gallicus). Animele carnivore, mistrețul (Sus scrofa), jderii (Mustela putorius), (Mustela erminea), bursucii (Meles meles), nevăstuicile (Mustela sibirica), vulpile (Vulpes vulpes), ariciul (Erinaceus europaeus) și pisica de casă. Alte reptile ca Natrix natrix și Natrix tessellata.

[modificare] Veninul


Vipera berus este o specie sperioasă, în caz de pericol caută să se ascundă sau să fugă. Numai în cazul în care se simte direct amenințată sau este luată în mână va mușca. Doza letală minimă DL la o inoculare subcutană este de 6,45 mg./kg masă corporală. La o inoculare intravenoasă DL este de 0,55 mg./kg masă corporală. Aceasta înseamnă că la un om în greutate de 75 de kg. DL ar fi 483,75 mg, cea ce ar însemna să fie mușcat de cel puțin cinci vipere. Lucru care explică faptul ce șanse mici are omul de a muri de mușcătura unei vipere, care caută de altfel să-și păstreze pentru vânătoare rezerva de venin. Cu toate că vipera berus este de 2 - 3 ori mai veninos ca șarpele cu clopoței (Crotalus adamanteus), nu este atât de periculos din cauza rezervorului mic cu venin (10 - 18 mg), mușcătura lui însă putând deveni gravă la copii și la persoane în vârstă.


Simptomele cauzate de venin
Durere, la ca. o oră regiunea mușcată devine albastră și se va tumefia (umfla), datorită acțiunii neurotoxicului apar semne de asfixie și insuficiență cardiacă, mai pot apare paralizii. În Germania între anii 1959 - 2003 n-a fost semnalat nici un caz mortal cauzat de mușcătura lui vipera berus. În anul 2004 a murit o femeie de 81 ani pe insula Rügen, mușcată de o viperă berus neagră. Se presupune însă din cauza intervalului scurt în care a murit, moartea n-ar fi fost provocată de mușcătura șarpelui.

[Auras]

Geographic Range


Adders occupy one of the largest natural ranges of any venomous snake. Adders can be found from the United Kingdom to the Pacific coast of Asia. They are found as far north as the Arctic Circle and as far south as the Mediterranean Sea. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Forsman and Lindell, 1993; Reading et al., 1996; Solway, 2005)


Biogeographic Regions:
palearctic (native ); oriental (native ).



Habitat

Elevation
1540 m (high)
(5051.2 ft)




Adders can live in woodlands, moorlands, heathlands, and wetlands. Open, sunny glades and/or slopes suitable for sunning are important components of preferred habitats. It is also crucial that there is relatively dense ground cover available for adders to find shelter. Adders can survive in cold grasslands found in the northernmost areas of its range. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Reading et al., 1996)


These animals are found in the following types of habitat:
temperate ; terrestrial .


Terrestrial Biomes:
savanna or grassland ; forest .


Wetlands: marsh .



Physical Description

Mass
50 to 100 g
(1.76 to 3.52 oz)


Length
16 to 80 cm; avg. 60 cm
(6.3 to 31.5 in; avg. 23.62 in)




Adders begin life approximately 16-18 cm long and can grow as long as 80 cm. The mass of male adders generally ranges from 50 to 70 grams, while the mass of females ranges from 80 to 100 grams. Mature adders may be a variety of colors. In general, male adders are grey, cream, whitish, or pale-yellow, with a distinct dark pattern on their backs and sides. This pattern can be described as zig-zag or a series of contiguous “X”s. The sides of Vipera berus often have a broken zig-zag pattern. Adders have a distinctive superorbital scale pattern, the scales extend over their eyes, giving them a lidded appearance. Vipera berus has a recognizable dark colored “V” on its head, the point of which can be found between its eyes. Female adders have the same distinct patterns along their backs and heads, but their coloring is slightly different. Females are usually reddish in color with brown-toned markings. Juvenile adders are also generally reddish. Occasionally, adders can be completely melanistic. ("Adder", 2005; Crown, 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)

Adders, like other members of Viperidae, have hinged fangs used to inject venom into their prey. Hinged fangs fold at the base to lie against the roof of the mouth. This feature enables these fangs to grow quite large in comparison to those belonging to snakes without hinged fangs. (Crown, 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Some key physical features:
ectothermic ; heterothermic ; bilateral symmetry ; venomous .


Sexual dimorphism: female larger, sexes colored or patterned differently.



Development


Adders are viviparous. Adder eggs are fertilized internally during copulation. ("Vipera berus - Adder", 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)



Reproduction

Breeding interval
Adders breed once a year in the spring.


Breeding season
Copulation between adders occurs in early spring, generally during the month of April. Young adders are generally born in the fall, generally during hibernation.


Number of offspring
12 (average)


Gestation period
3 to 4 months


Time to independence
3 hours (average)


Age at sexual or reproductive maturity (female)
3 to 4 years


Age at sexual or reproductive maturity (male)
3 to 4 years




Adders mate seasonally in the spring, usually April, soon after emerging from hibernation. The males emerge first and stay close to the hibernation site in an area referred to as the mating ground. As females emerge, males swarm around them and allow females to choose a mate with whom to copulate. Male adders can also locate sexually receptive females using their keen sense of smell. After locating a receptive mate, copulation occurs. Males generally remain with the female for several hours after mating. During this time, the male will fight any other males who attempt to court his mate. When two adders fight, both raise their bodies into the air and intertwine themselves in an attempt to wrestle one another to the ground. This method of fighting is known as the "dance of the adders". After several hours of remaining with his mate, the male leaves to find another mate. (Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)

There are several notable courtship rituals that occur before mating between a male and female. These rituals include tongue flicking, tail vibrations, and body quivering. When two males try to court the same female, fighting can occur during which males raise the upper half of their bodies off the ground and attempt to wrestle each other to the ground. More than two males can be involved in these fights. (Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)


Mating systems:
polygynous .


April is the most common month during which adders reproduce. Their gestation period ranges from three to four months, so young live adders are born during the fall months, generally during hibernation. Female adders usually give birth to approximately 12 live young. Three to four years following birth, these young adders will be ready to mate with other adders. (Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)

The gestation period is approximately 3 to 4 months. Young adders are often born slightly before or during hibernation in those populations that hibernate. The young are born with fat reserves to aid them in survival until the end of hibernation. They also have access to a yolk sac, which is full of nutrients necessary for survival. At birth, Vipera berus individuals measure approximately 16 to 18 cm long. Young adders will not become sexually mature for 3 to 4 years.


Key reproductive features:
iteroparous ; seasonal breeding ; gonochoric/gonochoristic/dioecious (sexes separate); sexual ; viviparous .


It is not well known how long young Vipera berus remain with their mothers. The offspring of other species of viviparous vipers have been known to remain with the mother for several hours after birth before dispersing. Young vipers are independent soon after birth. (Ernst and Zug, 1996)


Parental investment:
pre-fertilization (provisioning, protecting: female); pre-hatching/birth (protecting: female).


Lifespan/Longevity

Extreme lifespan (wild)
25 years (high)


Average lifespan (wild)
10 years


Typical lifespan (wild)



Average lifespan (captivity)
2.10 years
[External Source: Max Planck Institute for Demographic Research]




Adders have a fairly long lifespan. They generally live for 10 to 15 years in the wild. There are reports that claim adders have reached 25 years of age. Little information is available describing the lifespans of captive adders. This may stem from the fact that adders are neither desirable as pets, nor particularly endangered, thus few are kept in captivity. ("Vipera berus - Adder", 2005; Crown, 2005)



Behavior


Adders are solitary animals. They rarely are found with other adders, with the exception of mating and hibernation. Adders are most active during the hours surrounding sundown. During this time of day adders can be found actively hunting. Adders are motile creatures that move by slithering along the ground. Adders usually begin hibernation during either September of October. They hibernate communally in pre-existing underground areas, or hibernacula, such as abandoned mammal burrows, crayfish burrows, or tortoise burrows. One hibernaculum can house up to 100 hibernating adders. Generally, only adders living in colder habitats hibernate. As the temperature drops, adders will move deeper into the hibernaculum to reach depths where the temperature does not drop below freezing. It is not uncommon for adders living in mild climates to remain active all year round. (Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Home Range


Very little is known about the home range of Vipera berus. (Solway, 2005)


Key behaviors:
terricolous; crepuscular ; motile ; sedentary ; hibernation ; solitary .



Communication and Perception


There are several important senses utilized by Vipera berus in perceiving the environment and communicating between individuals. Adders have well-developed eyesight, which is valuable for hunting as well as general perception of the surrounding environment. In addition to sight, adders can hear, although they lack an outer ear. Instead, they detect sound through a mechanism called "skin-muscle-bone" route. Sound waves hit the skin of the adder and the vibrations are transfered through the jaw muscles and the several bones until they reach the snake's inner ear. Adders also have a well-developed sense of smell. They smell using both the tongue and nostrils. As Vipera berus flicks its tongue in and out of its mouth, the tongue is actually picking up tiny particles and molecules and transfering these to small openings on the roof of its mouth which lead to the olfactory center where the particulate matter will be identified as having a specific smell. These highly-developed senses combine to make Vipera berus individuals very effective predators. (Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)

Communication between adders is very important during mating season. The sense of smell plays an especially important role in mating, particularly in finding an appropriate mate. In general, snakes emit pheromones that can be sensed by other snakes. Pheromones are key chemical indicators in reproduction. Pheromones can indicate whether a female is sexually ready to reproduce. Pheromones can linger in the air long after a snake has occupied a given area, which further aids in communication between individuals over longer distances. As pheromones are chemical indicators, snakes sense pheromones using chemical receptors such as taste and/or smell. (Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Communicates with:
visual ; tactile ; chemical .


Other communication keywords:
pheromones .


Perception channels:
visual ; tactile ; acoustic ; chemical .



Food Habits


Adders are carnivorous and consume a variety of prey, including small mammals such as voles (Arvicolinae), shrews (Soricidae), and mice (Murinae), as well as small lizards, birds, and frogs. There are two predatory techniques generally utilized by Vipera berus. The first is called the “sit and wait”, or ambush, technique. Adders wait in one place for prey to pass by so they can strike out, using fangs to inject their prey with enough venom to be fatal. Their keen sense of smell is then used to follow the wounded animal to its death where Vipera berus will proceed to consume the animal head first. The second technique involves actively seeking out prey. Adders generally use this technique when they are most active. Being a crepuscular creature these hours are usually right around dusk. ("Adder", 2005; "Vipera berus - Adder", 2005; Forsman and Lindell, 1993; Wildscreen, 2004)


Primary Diet:
carnivore (eats terrestrial vertebrates).


Animal Foods:
birds; mammals; amphibians; reptiles.



Predation

Known predators

• foxes (Vulpes
  
• Eurasian badgers (Meles meles)
  
• diurnal birds of prey (Falconiformes)
  
• owls (Strigiformes)
  
• snakes (Serpentes)
  

There are several major predators that may prey on Vipera berus, both vertebrates and invertebrates. The most prominent vertebrate predators include foxes, Eurasian badgers, large diurnal birds of prey, and owls. Adders can also be preyed upon by larger snakes. Adders are cryptically colored, which protects them from many predators, and they can defend themselves with their venomous bites. ("Vipera berus - Adder", 2005; Ernst and Zug, 1996)


Anti-predator adaptations::
cryptic .



Ecosystem Roles


One of the important roles played by Vipera berus is controlling the populations of small mammals, particularly rodents. Adders also contribute to the control of small bird, frog, and lizard populations. In addition, adders provide a source of food for larger mammals and birds. ("Vipera berus - Adder", 2005; Ernst and Zug, 1996)



Economic Importance for Humans: Negative


Adders are venomous snakes and their bites are dangerous to humans. While adder bites are rarely fatal, they do require immediate medical treatment and are very painful. Adders can kill small animals like dogs and cats if they feel threatened. Pets should therefore be closely watched in areas where adders occur. ("Adder", 2005; "Vipera berus - Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Russell, 1983; Solway, 2005)


Ways that these animals might be a problem for humans:
injures humans (bites or stings, venomous ).



Economic Importance for Humans: Positive


Adders play a key role in controlling populations of rodents and other small animals that are sometimes considered pests. Adders can also be milked to collect their venom, which can then be used to produce anti-venom for the treatment of adder bites. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005)


Ways that people benefit from these animals:
source of medicine or drug ; controls pest population.



Conservation Status


IUCN Red List: [link]:
Not Evaluated.


US Federal List: [link]:
No special status.


CITES: [link]:
No special status.



Adders are a protected species in some countries, Britain being one example. Their reputation as venomous has been quite detrimental to conservation efforts. People have been inclined to kill adders regardless of their conservation status because of their fear of these animals. Adders also suffer from loss of habitat, mostly due to human activities such as development and agriculture. Deforestation and scrub encroachment on preferred habitats also negatively impacts adders. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Wildscreen, 2004)



Other Comments


There are many species of snake both closely and distantly related to Vipera berus whose common names may contain the term "adder". Vipera berus is the only species whose actual common name is "adder". Vipera berus is also sometimes referred to as the common viper. The common name "adder" is often given to venomous vipers (Viperidae) throughout the Old World. Several examples of other "adders" are: rhombic night adder, Causus rhombeatus, puff adder, Bitis arietans, and death adder, Acanthophis antarcticus. ("Venomous Snakes of Liberia and West Africa", 2005; Russell, 1983; Solway, 2005)



For More Information


Find Vipera berus information at

• Encyclopedia of Life
  

Contributors


Tanya Dewey (editor), Animal Diversity Web, University of Michigan Museum of Zoology.

Kat Muir (author), Kalamazoo College. Ann Fraser (editor, instructor), Kalamazoo College.


References

2005. "Adder" (On-line). Funk & Wagnall's New Encyclopedia. Accessed October 04, 2005 at http://0-firstsearch.oclc.org.ariadne.kzoo.edu/WebZ/FSQUERY?format=BI:next=html/records.html:bad=html/records.html:numrecs=10:sessionid=sp03sw01-45989-eeer7auc-o14l9x:entitypagenum=2:0:searchtype=advanced .

2005. "Fact Sheet: Snake Bite Prevention in the Balkans and First Aid Procedures" (On-line pdf). U.S. Army Center for Health Promotion and Preventative Medicine. Accessed November 19, 2005 at http://www.chppmeur.healthcare.hqusareur.army.mil/news/factsheets/DES-FS008%20Balkan%20Poisonous%20Snakes.pdf.

2005. "Venomous Snakes of Liberia and West Africa" (On-line). Accessed November 20, 2005 at http://www.tlcafrica.com/tlc_snakes.htm.

2005. "Vipera berus - Adder" (On-line). First Nature. Accessed October 13, 2005 at http://www.first-nature.com/reptiles/vipera_berus.htm. .

Crown. 2005. "Wild Woods Adder" (On-line). Great Britain Forestry Commission. Accessed November 18, 2005 at http://www.forestry.gov.uk/forestry/Adder.

Encyclopedia Britannica, Inc. 2005. "Adder" (On-line). Encyclopedia Britannica Online. Accessed October 02, 2005 at http://0-search.eb.com.ariadne.kzoo.edu/ebi/article-9309691?query=Vipera%20berus&ct= .

Ernst, C., G. Zug. 1996. Snakes in Question. Washington and London: Smithsonian Institution Press.

Forsman, A., L. Lindell. 1993. The advantage of a big head: swallowing performance in adders. Functional Ecology, 7: 183-189.

Reading, C., S. Buckland, G. McGowan, G. Jayasinghe, S. Gorzula, D. Balharry. 1996. The distribution and status of the adder (Vipera berus) in Scotland determined by questionnaire surveys. Journal of Biography, 23: 657-667.

Russell, F. 1983. Snake Venom Poisoning. New York: Scholium International, Inc.. Accessed November 20, 2005 at http://www-surgery.ucsd.edu/ent/DAVIDSON/Snake/2names.htm.

Solway, A. 2005. Deadly Snakes. Chicago, Illinois: Heinemann Library.

Wildscreen. 2004. "Adder (Vipera berus)" (On-line). Accessed October 10, 2005 at http://www.arkive.org/species/ARK/reptiles/Vipera_berus/more_info.html .




2011/06/19 09:44:31.262 GMT-4

To cite this page: Muir, K. and A. Fraser. 2006. "Vipera berus" (On-line), Animal Diversity Web. Accessed August 18, 2011 http://animaldiversity.ummz.umich.edu/site/accounts/information/Vipera_berus.html.



Disclaimer: The Animal Diversity Web is an educational resource written largely by and for college students. ADW doesn't cover all species in the world, nor does it include all the latest scientific information about organisms we describe. Though we edit our accounts for accuracy, we cannot guarantee all information in those accounts. While ADW staff and contributors provide references to books and websites that we believe are reputable, we cannot necessarily endorse the contents of references beyond our control.

[Auras]

Imi place sa postez aici!

[alicelovefrog]

Ma inscriu si eu!!!!

[Alexandru2002]

Ma inscriu si eu

[Alexandru2002]

Primele înscrieri istorice cu privire la câinele Golden Retriever datează de la începutul secolului XIX, când rasa era un câine de vânătoare popular în Scoţia. Rasa a fost creată în peninsulele britanice, cel mai probabil în urma încrucişării unui câine retriever cu părul lung, bej, cu un Tweed Water Spaniel cu păr scurt, sau a altor spanieli, setter ori chiar a Newfoundland-ului cu Bloodhund-ul. Acest câine şi-a făcut pentru prima dată apariţia într-o expoziţie de câini, Golden Flat-Coat. Ca câine de talie medie, robust, rasa a fost apreciată pentru abilitatea sa de a vâna atât pe teren, cât şi în apă. Vânătorii îi admirau calităţile atletice şi sârguinţa, în timp ce membrii familiilor îi apreciau caracterul prietenos şi tandru ale acestui câine. La sfârşitul secolului XIX, Golden Retriever-ul era binecunoscut în America de Nord şi a fost înregistrat în American Kennel Club în 1925.
De-a lungul anilor câinii Golden Retriever au devenit utili şi ca câini-călăuză pentru orbi, surzi sau alte persoane cu diferite handicapuri datorită inteligenţei, disciplinei şi temperamentului lor echilibrat, precum şi datorită abilităţii lor de a înţelege de minune oamenii. Ei sunt antrenaţi şi ca câini de terapie pentru a aduce alinarea persoanelor internate în azile/spitale.
Golden Retriever-ii fac parte din grupa câinilor de vânătoare sau sportivi „de agrement” (AKC). Rasa este recunoscută de următoarele organizaţii şi oficii internaţionale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.
[modificare]Aspect exterior şi dimensiuni



Câinii de această specie pot avea mai multe culori


Căţei Golden Retriever
Golden Retriever-ul este un câine de talie medie, robust, bine proporţionat, cu un cap relativ rotund, mai mult lat decât lung şi ochi în diferite nuanţe de crem şi auriu, cu gene închise la culoare. Botul este conic, dar lat, prevăzut cu un nas de culoare neagră. Stopul frontal este evident. Urechile acestui câine sunt de dimensiuni medii, triunghiulare şi pendulante, căzând până aproximativ la nivelul fălcii. Gâtul şi coapsele sunt musculoase. Pieptul este adânc. Coada este lungă, dar niciodată răsucită, acoperită de o blană abundentă, care îi dă aspectul unui steag.
Părul exterior impermeabil este gros, dens şi moale, deşi nu prea mătăsos. Puful de blană este relativ dens. Aşa cum sugerează şi numele rasei, culoarea robei este aurie sau o nuanţă apropiată de auriu. Părul mai lung de o nuanţă mai deschisă, cunoscut ca şi coamă, este prezent pe faţa posterioară a membrelor anterioare şi coapsă, abdomen, pe jumătatea anterioară a gâtului şi pe partea inferioară (vârful) a cozii. Blana roşcată este considerată a fi o anomalie.
Golden Retriever-ul adult are o înălţime la greabăn de 56-61 cm la mascul şi 51-56 cm la femelă şi o greutate de 27-36 kg la mascul şi 25-32 kg la femelă.
[modificare]Personalitate



Golden Retriever recuperând o jucărie din apă
Golden Retriever-ul este un companion plin de viaţă şi afectuos cu o personalitate calină. Dacă nu ar fi de talie medie, Golden Retriever-ii ar fi „căini de poală” (lapdog). Deşi, în general, nu este un câine gălăgios, acest animal de casă anunţă sosirea vizitatorilor. Foarte uşor de educat şi dresat, Golden Retriever-ul este întotdeauna răbdător şi gentil cu copiii. Sunt loiali, drăgălaşi şi doritori de a face mereu pe plac stăpânului.
Prietenos cu toată lumea, inclusiv cu alţi câini, Golden Retriever-ul are instincte diminuate de câine de protecţie. Deşi e puţin probabil să atace, Golden-ul este un câine de pază bun, lătrând sonor în cazul apropierii vreunui străin. Acest câine trebuie să fie în permanenţă în centrul atenţiei oamenilor pentru a fi pe deplin fericit. Dacă este izolat de oameni sau lăsat singur perioade lungi de timp, Golden-ul poate deveni răutăcios şi neascultător. Pot fi exuberanţi şi distrugători când se plictisesc. Printre talentele Golden Retriever-ului se numară: vânătoarea, luarea urmei, recuperarea diferitor obiecte, detectarea narcoticelor, îndrumarea persoanelor cu handicap (orbi, surzi etc.), agilitatea şi perspicacitatea. Sunt foarte buni câini inotători.
[modificare]Relaţiile cu familia şi casa



Golden Retriever-ul este un excelent câine de companie adresat familiilor cu copii sau alte animale de casă. Acest câine este o alegere potrivită pentru cei care deţin pentru prima dată un animal de companie demonstrând că proprietarul este capabil să întreţină un câine de talia şi forţa sa. Va fi mulţumit să trăiască într-un apartament, dacă i se va acorda suficient timp pentru mişcare. Sunt relativ activi în interior şi se pot mulţumi cu cel puţin o curte de dimensiuni medii.
[modificare]Dresaj

Golden Retreiver-ul este un câine inteligent şi foarte uşor de dresat. În afară de faptul că sunt vânători excelenţi, aceasta rasă a fost antrenată pentru a acompania persoanele invalide (câini-călăuză pentru orbi). Golden Retriever-ii sunt, de asemenea, utilizaţi pentru detectarea drogurilor şi în acţiunile de căutare şi salvare.
[modificare]Aspecte particulare



Aceşti câini trebuie să alerge zilnic
Golden Retriever-ii care vânează pe uscat şi cărora li se permite să înoate necesită o atenţie specială. Alergarea prin pădure poate cauza pătrunderea corpurilor străine de dimensiuni mici cum ar fi ciulinii sau alte plante sub pleoape sau în urechi. Suprafaţa ochiului sau urechea câinelui poate deveni iritată şi inflamată.
Golden Retriever-ii trebuie, de asemenea, să beneficieze de un periat regulat cu o perie din păr de porc, o dată pe zi dacă este posibil, acordând o atenţie deosebită pufului profund, des. Perierea contribuie la menţinerea unei blăni sănătoase şi lucioase a câinelui şi la diminuarea căderii părului. Acesta este, de asemenea, un moment oportun pentru a descoperi eventualele miţe de păr care pot fi neplăcute pentru câinele de companie. Este mai sigur ca laţele lungi din blana câinelui să fie îndepărtate de un frizer profesionist sau un medic veterinar. În perioadele de năpârlire părul trebuie periat mai des. Toaletarea robei se va face cu săpun uscat sau prin îmbăiere numai când este necesar.
Golden Retriever-ul necesită mişcare zilnică, adorând să recupereze mingile sau alte jucării. Astfel, mişcarea necesară este foarte uşor de asigurat. Acest câine trebuie plimbat suficient dar nu hrănit în exces, întrucât are tendinţa la supraponderabilitate.
[modificare]Boli şi afecţiuni



Golden Retriever la vârsta de 15 ani
În general, Golden Retriever-ul este un câine cu riscuri de sănătate reduse. Totuşi, următoarele boli sau afecţiuni au fost relatate:
Torsiunea (dilataţia) gastrică, o afecţiune bruscă ce pune în pericol viaţa câinelui, asociată umplerii stomacului cu aer şi torsionării acestuia;
Displazia de şold, o malformaţie a articulaţiei coxofemurale care are ca rezultat durerea, şchiopătarea şi artrita, în ordinea enumerării;
Epilepsia, o afecţiune a sistemului nervos care poate evolua la vârsta de 2-5 ani.
Alimentaţia necorespunzătoare determină la acest câine o leziune a pielii, numită eczemă umedă alimentară.
Cataracta determină o pierdere a transparenţei normale a cristalinului.Afecţiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi şi poate duce în timp la pierderea vederii.
Diabetul este o afecţiune pancreatică asociată unei insuficienţe de insulină.
Entropionul este o afecţiune a pleoapelor ce implică răsucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irită suprafaţa globului ocular, putând duce la probleme mult mai grave.
Hemangiosarcomul este un tip de cancer care poate avea ca rezultat tumori ale vascularizaţiei splinei, ficatului sau cordului.
Alte afecţiuni la care sunt predispuşi: cancer, boala Von Willebrand, probleme cu inima si defecte congenitale ale ochilor. Pot face diverse alergii ale pielii si sunt predispusi la obezitate dacă nu sunt hrăniţi corespunzător.
Dacă caţelul provine dintr-o linie în care ambii părinţi au fost evaluaţi ca neavând probleme de displazie de şold sau probleme de ochi, atunci posibilitatea ca animalul să sufere de displazie de şold şi probleme oftalmologice este în mare parte redusă.
Media de viaţă a Golden Retriever-ilor este de 9-15 ani. Ajung în medie la vârsta de 12 ani deşi se întâmplă să trăiască până la vârsta de 16-17 ani.

[Alexandru2002]

Sper sa va ajute aceste informatii

[canary]

Ma inscriu si eu

[merry777]

Am regasit topicul astaaaa !!!!!!!!!!! Yayy !!!! Off... Din pacate vad ca nu se mai posteaza pe aici

[merry777]

Hmmm... In luna decembrie alegem noi animalul despre care sa vorbimmm... Pai eu as vrea despre PAPAGALI ... Ce parere aveti ??????

[Alexandru2002]

Eu zic canari, ce ziceti?

[Alexandru2002]

Sa votam, canari sau papagali.

[merry777]

Eu zic PAPAGALI pentru ca avem mai multe rase de papagali... Asa de canari nu prea avem multe rase

[stefanawebkinz]

Ma inscriu si votez papagali

[Alexandru2002]

Sau vorbim de ambele, ce ziceti?

[stefanawebkinz]

Sau vorbim de ambele, ce ziceti?

Poate…

[Alexandru2002]

Scrii mai mare?Nu se vede mai nimic.

[stefanawebkinz]

Scrii mai mare?Nu se vede mai nimic.

scz. am o problema si acum am rezolvat-o.

[Alexandru2002]

E mai bine asa

[Alexandru2002]

Canarii sunt cunoscuti prin trilurile melodioase.

[Alexandru2002]

Exista Insulele Canare, unde canarii sunt cu miile.

[Alexandru2002]

Legendele vechilor egipteni povestesc ca dincolo de stramtoarea Gibraltar, acolo unde astazi Oceanul Atlantic isi intinde apele sale, ar fi existat in timpuri stravechi un mare continent Atlantida. Din acest continent, care a fost acoperit de valurile vesnic neastamparate ale oceanului, a ramas ca marturie a existentei sale, in nord-estul Africii, intre paralelele de 27 si 33 grade latitudine nordica, grupa Insulelor Canare sau „Insulele Fericite”.Aici, in acest loc, cu o flora si o fauna bogata, gasim leaganul unei pasari care, datorita carcateristicilor sale de excelenta pasare de colivie, a fost raspandita in intreaga lume. Ea a fost adorata si iubita atat de crescatorul bogat, cati si de cel sarac, a fost crescuta atat in palate, cat si in case saracacioase. Acesta este CANARUL.
Rase de canari Cresterea canarilor in captivitate, selectia lor de-a lungul secolelor, au avut efecte foarte schimbatoare asupra canarului salbatic si astfel s-au format trei adevarate rase de canari:

1. Rasa canarilor comuni
2. Rasa canarilor de tinuta
3. Rasa canarilor de cantec
Canarul comun
Destul de mic, cu un colorit variat, se caracterizeaza printr-un cantec mai putin apreciat, presarat cu tonuri inalte si „cepaituri”, de unde si numele de „ceperi”. El este crescut in primul rand pentru culoare, cantecul fiind pe plan secund. Aceasta rasa prezinta urmatoarele culori mai frecvente: alb, galben (alburiu pana la galben inchis), orange (portocaliu pana la rosu), brun (izabel-auriu, izabel argintiu si mahon), verde (verde-galbui, verde-cenusiu) si albastru (cenusiu-vanat).

Canarul de tinuta
Are o talie foarte mare, picioare foarte lungi cu penele frizate, cu foarte multe varietati, a fost obtinut prin selectie, din canarul olandez. Frizatii din Paris, frizatii olandezi, canarul cocosat, canarul semiluna si canarii motati sunt variantele cunoscute ale canarilor de tinuta. La aceste pasari se apreciaza in primul rand penajul, tinuta, culoarea si apoi cantecul.

Canarul de cantec
Denumirea de Roller de Harz provine de la zona muntilor Harz din Germania, unde harnicii mineri, pe langa munca deosebit de grea din subteran, s-au ocupat si de cresterea canarului, preocupandu-se in mod special de perfectionarea cantecului. Corespunzator temperamentului sau focos, canarul de cantec poseda cea mai mare caloare a cantecului. Pasarea are o structura puternica, capul este asemanator cu cel al caneparului, picioarele sunt scurte, dar puternice. culoarea lui obisnuita este un galben de paie, gri-verzui si verde. Unii crescatori procedeaza foarte gresit cautand doar canari de culoare galbena, excluzand de la reproductie pe cei baltati si verzi, ceea ce duce la degenerare, dar mai ales la decaderea calitatii cantecului. Dupa numeroase discutii purtate in paginiile revistei „Kanarien” din Leipzig s-a stabilit pentru canarul de cantec ca in timpul cantecului trebuie sa stea drept pe betisorul din colivie si sa cante cu ciocul aproape inchis, umflandu-si gusa.

[Alexandru2002]

Cateva poze cu canari:


(ACESTA E CANARUL MEU)




Pui de canar:

[Alexandru2002]

In lumea intreaga sunt peste 30 de rase de canari, si peste 300 de varietati

[Alexandru2002]

Ce trebuie sa stim despre canari
Canarul este o pasare exotica cunoscuta in special pentru trilurile prelungi si armonioase si pentru penajul galben stralucitor. Este o pasare inconfundabila datorita calitatilor fizice si vocii pe care o detine.
Este nepretentios, adaptat traiului solitar, si se inmulteste relativ usor in captivitate.
• Un canar mascul adult este usor de recunoscut atat dupa marime cat si dupa trilurile specifice, puternice si melodioase.
• Femela canar canta mai putin si nu atat de melodios.
• In momentul in care alegem un canar, este bine sa ne uitam bine si mai mult timp la toate pasarile puse in vanzare daca dorim un cantaret in toata puterea cuvantului.

In timpul in care canta, masculul isi zburleste puful din crestetul capului, se infoaie si isi umfla gusa, iar sunetele, foarte puternice, clare si bine conturate, sunt emise cu ciocul aproape inchis.

• Originea acestora ne este sugerata chiar de numele acestei pasari, canarul fiind originar din Arhipelagul Canarelor si Azorelor.
• Primii canari nedomesticiti au fost adusi in Europa in secolul XIV, mai precis in luna iulie a anului 1402 in portul Cadix din Franta, de catre exploratorul normand de la curtea regelui Carol VI, Jean de Bethencourt, care a oferit in dar o astfel de pasare lui Henri al II-lea de Castilia.
• In 1493, dupa aproape o suta de ani, spaniolii au inceput un comert infloritor cu aceste pasari de companie, detinand si monopolul datorita interdictiei de a exporta femele din aceasta specie.
• Acest monopol a fost distrus la sfarsitul secolului XIV odata cu naufragiul, in apropierea insulei Elba, al unei nave care aducea un transport din Insulele Canare si astfel comertul cu aceste pasari s-a extins in intreaga Europa.
• Canarul galben pe care il stim cu totii, exact asa cum ne este familiar astazi, este rezultatul unei selectii genetice riguroase, care s-a definitivat ca rasa de-abia in secolul XVII, in anul 1670.
• Crescatorii nu s-au oprit la a creea diverse varietati de culoare si penaj, ci au urmarit si 'modelarea' cantecului acestora, bazandu-se pe observatia ca exemplarele nascute in captivitate au abilitatea de a invata si reda intr-o maniera destul de fidela cantecul altor pasari. Asadar, canarul este o pasare la care mimetismul funcioneaza foarte bine.
Exista mai multe rase de canari. Oricat ar parea de incredibil, in prezent sunt recunoscute 30 de rase de canari cu peste 300 de varietati: canarii frizati, canarii motati, canarii cocosati (care aduc destul de mult cu anumite specii de papagal).
Rasele de canari sunt impartite in trei grupe principale:
• canarii cantatori - 3 rase;
• canarii de culoare - o rasa cu 282 de varietati (deosebite prin cele 282 de nuante diferite);
• canarii de postura: 25 de rase.
Canarul este o pasare care poate fi facuta cadou oamenilor de diferite varste. Nu exista copil, adult sau batran care sa nu se bucure de frumusetea acestei superbe pasari, sau de glasul ei.

[Alexandru2002]

Rase de canari:

Border canary

S-a format din canarul salbatic, undeva pe la finalul anilor 1700, in regiunea aflata la granita dintre Anglia si Scotia, de unde si numele sau ("border” = granita). Borderul este una din cele mai apreciate specii din expozitiile de specialitate si una din cele mai raspandite in lume. Este o pasare mica de aproximativ 14cm, robusta, vioaie, cu un penaj de buna calitate. Culoarea lui cel mai des intalnita este galbenul insa poate avea si alte culori cum ar fi: alb, verde, maroniu sau tarcat.

Gloster canary

Aceasta specie s-a dezvoltat in Anglia prin anii ’20, fiind o specie relativ nou. S-a format prin incrucisarea a 3 foarte cunoscute specii: Roller cu creasta, canarul miniatural cu creasta si Border-ul. Aparitia lui s-a datorat faptului ca se dorea creearea unei specii cu creasta de dimensiuni mici, iar rezultatul a fost unul mult mai bun decat cel scontat.

Norwich canary

Este una dintre cele mai vechi varietati, aparand ca specie in urma cu aproape 400 de ani, in Anglia, adus si dezvoltat de imigrantii flamanzi, in zona orasului Norwich. Are un aspect robust, masiv, aproape 14- 16 cm, cap mare cu sprancene dezvoltate si gat subtire. Desi initial culorile acceptate erau doar rosul sau portocaliul, astazi crescatorii se axeaza mai mult pe forma corpului decat pe culori, astfel avem si exemplare galbene, albe, maronii. Fiind o specie mai mare sunt la fel de vioi ca si cei mai mici, desi la multe exemplare se observa o personalitate mai timida. Sunt excelente pasari de companie.

Fife canary

Este una din cele mai noi specii de canari si a aparut in Scotia in regiunea Fife in 1950, din dorinta de-a crea un Border, cat mai apropiat de cel original, deoarece in ultimii ani Border-ul asa cum il vedem si astazi a crescut in dimensiuni. Astfel a rezultat un canar minion, dar foarte asemanator cu Border-ul. Fife-ul nu depaseste 11cm, iar multi specialisti inca il privesc ca si varianta mica a Borderului. Sunt pasari foarte rezistente, ideale pentru incepatori. Vin in toate culorile pe care le pot avea canarii. Desi este un canar de aspect, cantatul lui nu se lasa mai prejos decat al rudelor lui de cantec.

Belgian canary

Este una dintre cele mai vechi varietati, care sta la baza multora dintre speciile de astazi. Foarte apreciat in secolul 19, pana la inceputul Primului Razboi Mondial, cand aproape a disparut. Este un canar de pozitie, fiind crescut pentru a sta pe stinghie intr-o pozitie cocosata. Este lung, aproape 18 cm si foarte ingust la corp, longilin. Capul este mic si garul lung. Penele sunt netede si fine, si pot fi verzi, galbene sau albe

Lizard canary

Este o specie foarte veche de canari, aparuta in Franta la 1700, dar care aproape fost distrusa de cele 2 razboaie mondiale. Are aproape 14 cm, iar numele ii vine de la aspectul de scara/solzi al penajului, asemnaator cu o soparla. Caracterisitica lui principala sunt petele negre dispuse regulate de-a lungul spatelui si capul de culoare galbena, mai deschisa fata de restul corpului. Coloritul poate fi de la galben inchis la maroniu, sau chiar argintiu. La aceasta specie se practica hranirea pentru intensificarea culorii. Penajul are aspectul cel mai placut, cu marcajele negre cel mai bine evidentiate in primul an de viata, pana la prima naparlire. De aceea in expozitii sunt prezentat doar exemplare tinere, pana la 1 an. Apoi desenul mai atenueaza din intensitate.

Yorkshire canary

A aparut pe la inceputul secolului 19, in Anglia prin incrucisarea mai multor specii cum ar fi Belgian, Lancashire si Norwich. Astfel s-a obtinu un canar de talie mai mare, longilin, cu penaj moale de buna calitate si miscari gratioase. Este numit si "Gentleman-ul”, fiind mai dezvoltat in partea superioara, cu o talie subtire si o pozitie indrazneata. Penele sunt scurte, stranse pe corp si matasoase. Culorile sunt diverse: galben, verde, maroniu sau alb.


Au fost doar o parte din rase

[merry777]

Super... Ma rog... A trecut Decembrie


Imi pare rau ca utilizatoarea care a deschis topicul nu prea a mai intrat pe forum... Clubul asta era super <3

[Alexandru2002]

Ce mult am vorbit de canari !

[Stefzyk]

Despre Agapornis :3 [Papagalii Dragostei]
Dintre cele 9 specii de papagalii amorezi (Agapornis) numai 3 prezinta dimorfism sexual, ceea ce inseamna ca masculul poate fi diferentiat vizual de femela. In ceea ce priveste celelalte 6 specii, singurele metode sigure de determinare a sexului sunt analiza ADN si metoda chirurgicala (endoscopia). Totusi exista cateva indicii comportamentale si vizuale care ne-ar putea ajuta in diferentierea sexelor la papagalii Agapornis, despre acestea vom vorbi spre sfarsitul articolului.

Speciile care prezinta dimorfism sexual sunt: Agapornis taranta (amorezul abisinian), Agapornis pullarius (amorezul cu fata rosie) si Agapornis canus (amorezul de Madagascar).

Agapornis taranta (amorezul abisianian). Masculul are penajul verde, fruntea de culoare rosu si un inel rosu in jurul ochilor. Coada lui este tivita cu negru si penele de sub aripi sunt de asemenea negre. Femela are penajul verde, fara fruntea rosie, fara inelul rosu din jurul ochilor si fara marcajele negre ale masculului. Ambele sexe au ciocuri rosii si picioare gri.

Agapornis pullarius (amorezul cu fata rosie). Ambele sexe au acelasi penaj (de culoare verde aprins, cu fata rosie-portocalie, ciocul rosu si pircioare gri) insa femelele au un colorit mai pal decat masculii.

Agapornis canus (amorezul de Madagascar). Ambele sexe au acelasi penaj (de culoare verde inchis pe spate si aripi, cu penele de la marginea aripilor tivite cu negru, ciocul si picioarele gri) insa masculii au capul si pieptul de culoare gri, femela pastrand pe cap si piept culoarea verde.

Speciile la care sexul nu poate fi diferentiat vizual sunt: Agapornis roseicollis (amorezul cu fata de culoarea piersicii), Agapornis personata (amorezul mascat), Agapornis fischeri (amorezul Fischer), Agapornis lilianae (amorezul Nyasa), Agapornis nigrigenis (amorezul cu obraji negri) si Agapornis swinderniana (amorezul cu guler negru). Exista cateva indicii vizuale si comportamentale care ar putea sa ne ajute sa determinam sexul amorezului insa acestea nu sunt general valabile, deci nu pot fi considerate sigure:

- femelele sunt usor mai mari si mai robuste decat masculii;

- atunci cand stau pe o stinghie, femelele isi departeaza mai mult picioarele decat masculii;

- femelele au, in general, un colorit mai palid decat al masculilor;

- femelele sunt cele care se ocupa in pricipal de construirea cuibului;

- masculul este cel care hraneste femela;

- coada masculului este mai rotunjita, pe cand cea a femelei are un aspect mai rectangular;

- femelele sunt dominante, sunt mai agresive si teritoriale, ciupesc mai puternic;

- in timpul clocirii oualor, femela este cea care sta pe timpul zilei in cuib.

De asemenea, s-au inregistrat cazuri in care doua femele tinute impreuna o perioada lunga de timp s-au comportat ca un cuplu, depunand in mai multe randuri oua infertile.

Daca nu doriti sa obtineti pui de la pasarile dumneavoastra sexul exemplarelor nu este important si nu trebuie sa influenteze dragostea cu care va inconjurati companionul. Chiar daca descoperiti la un moment dat ca amorezul dumneavoastra ar fi trebuit sa se numeasca Coco si nu Coca acest lucru nu trebuie sa va modifice comportamentul fata de pasare.

[Stefzyk]

Nutritia echilibrata si variata a papagalilor amorezi (Agapornis) este secretul cresterii lor cu rezultate foarte bune. Majoritatea problemelor de sanatate pe care le pot dezvolta amorezii se datoreaza unei alimentatii defectuoase. Astfel, dieta unui papagal amorez trebuie sa contina carbohidrati, proteine, lipide, vitamine si minerale.

Majoritatea oamenilor considera ca alimentatia unui amorez trebuie sa fie alcatuita numai din seminte. Cele mai recente studii recomanda insa hranirea amorezilor cu seminte numai in procentaj de maxim 20%, deoarece o astfel de dieta este saraca in vitamina A, proteine si calciu si prea bogata in grasimi. In mediul lor natural, in afara de seminte (crude si coapte), aceste pasari mananca verdeata si fructe. Astfel, cautati sa oferiti papagalului dumneavoastra in special peletele specifice disponibile in magazinele de specialitate, intrucat acestea ii vor asigura o alimentatie echilibrata. Verificati prospetimea peletelor si mixurilor de seminte! Nu le oferiti papagalului daca sunt mucegaite sau infestate cu paraziti! In afara de aceste pelete si de mixurile de seminte, oferiti amorezului dumneavoastra si o varietate de vegetale: morcov, cartof, broccoli, sfecla, laptuca, napi, ardei gras, varza de Bruxelles, rosii bine coapte, castravete, conopida, vinete, fasole, mazare, mar, para, struguri, stafide, caisa, piersica, cirese, nectarina, portocala, ananas. Inainte sa oferiti legumele si fructele spalati-le bine, taiati-le in bucatele mici si evitati vegetalele care au fost tratate cu chimicale. Pasarile isi aleg hrana si in functie de aspectul si textura ei, nu numai de gust. Fiti inventivi atunci cand pregatiti masa papagalului dumneavoastra, tineti cont de culorile legumelor si fructelor!

Incercati sa obisnuiti de mic papagalul dumneavoastra cu o dieta echilibrata. Amorezii maturi pot fi dificil de “convertit” la o alimentatie diversa. Nu infometati niciodata pasarea daca doriti sa-i schimbati dieta, acest lucru este periculos pentru metabolismul sau. Va trebui sa aveti multa rabdare si sa incercati diverse trucuri, iar schimbarea nutritiei poate dura chiar si cateva luni.

Un amorez adult mananca aproximativ 60g de mancare zilnic. Nu lasati la discretie o cantitate prea mare din amestecul de seminte intrucat pasarea ar putea sa-si aleaga din el doar pe cele pe care le prefera, ignorandu-le pe celelalte.

[Stefzyk]

Le puteti oferi si mici cantitati de fulgi de cereale (fara adaos de zahar si cacao), paine integrala, bucatele de ou fiert foarte tare, floricele de porumb, orez brun fiert, grau, ovaz, bucatele de paste fainoase fierte sau nefierte, seminte germinate, fasole fiarta, mazare fiarta, linte fiarta, alune (fara sare, bineinteles). NU oferiti nimfelor carne sau produse din carne (desi, ocazional, le puteti da bucatele mici de carne de pui bine fiarta), sistemul lor digestiv nu este adaptat pentru astfel de hrana! Nu le oferiti niciodata ciocolata, avocado, ceapa, rubarba si semintele de mar. Sunt interzise si alimentele care contin cofeina sau alcool sau cele cu continut ridicat de sare. Pasarile sunt intolerante la lactoza, deci evitati branza si iaurtul.

Unii papagali amorezi s-ar putea sa se ingrase peste masura, mai ales daca dieta lor este formata in majoritate din seminte (continut ridicat de grasimi). Acest lucru trebuie combatut prin reducerea ratiei de mancare si mai multa miscare fizica in afara coliviei, dar nu prin infometare.

Papagalul trebuie sa aiba in permanenta apa proaspata la discretie. Schimbati zilnic apa din adapatoare si curatati frecvent adapatoarea pentru a preveni infestarea cu bacterii. Puteti amesteca apa cu suplimente de vitamine. Acestea vor trebui folosite mai ales in perioade de convalescenta sau de imperechere. Totusi, daca oferiti amorezului o hrana variata si echilibrata, suplimentele de vitamine nu sunt necesare.

In colivia amorezului va trebui, obligatoriu, sa asezati si un os de sepia (pe care isi poate exersa ghearele si ciocul) si care ii va furniza si calciul necesar. Desi multa vreme s-a crezut ca amorezii trebuie sa aiba la dispozitie si nisip sau pietricele pe care sa le inghita pentru a le favoriza digestia, ultimele studii arata ca acestea nu sunt necesare, ba mai mult, pot bloca chiar sistemul digestiv al amorezilor.

[Stefzyk]

Origine:
Denumire de Agapornis provine din limba greaca si inseamna “pasarea dragostei”. 8 dintre cele noua specii provin din Africa iar a noua (cana) provine din Madagascar

Caracteristici:
ajunge la o lungime de 13 – 17 cm
ajunge la o greutate de 40 – 60 g
traiesc intre 10 – 15 ani
este numai un mit ca Agapornisii trebuie tinut in perechi ca altfel mor, dar in schimb este adevarat ca odata formata o pereche nu se mai desparte niciodata.

Specii:

Agapornis personata:
Caracteristici:
a fost descoperit in 1877 in nordestul Tanzaniei teritoriul lui fiind numai la cateva zeci de kilometric de cel al Fischerilor
este una dintre cele 4 specii (personata, fischeri, lilianae and nigrigenis) cu un inel alb in jurul ochilor.
Se poate foarte usor deosebii de celelalte specii deoarce au capul negru
Au cam 16 cm lungime, ajung la o greutate de 48 – 55 g

Reproducerea
depun 4-5 oua ajungand cateodata chiar si pana la 8
perioada de incubatie este de 22 de zile
pui parasesc cuibul ala 5-6 saptamani

Colorit:
corpul verde deschis, capul negru inchis, iar un guler galben. Aripile si spatele sunt verzi, iar partea de jos a corpului este mai deschisa. In jurul ochiilor au un inel alb, picioarele sunt gri deschis iar ghiarele negre.

Agapornis Nigrigenis:
Caracteristici:
a fost descoperit in 194 in Zambia de catre Dr. Kirkman in apropierea raului Muguazi.
Este una dintre speciile mai mici de Agapornis ajungand la o lungime de 13,5 cm
Deosebirea intre Nigrigenis si Lilianae fata de restul este ca au irisul bej
Femelele ajung la o greutate de 47-49 g iar masculii la 37-39 g.

Reproducerea:
fac in jur de 5 oua
perioada de incubatie este de 22 de zile
ajung la coloritul final la varsta de 6 luni.

Colorit:
capul este maroniu – negru, culoarea generala a corpului fiind verde. Ciocul este rosu, picioarele gri iar ghiarele negre.

Agapornis lilianae
Caracteristici:
Sunt cunoscuti si sub numele de Nyasa . A fost prima data descoperit in 1864, au fost importati in Europa in 1926 dupa care a inceput o reproducere de success. Sunt originari din sudul Tanzaniei, nordul Zimbacwei si estul Zambiei. Aproape toate coloniile de Agapornis lilianae se pot gasi in jurul unei ape, deoarece de obicei este foarte cald in teritoriul lor iar pe langa asta le place sa faca baie.
Ajung la o lungime de 12-13 cm

Reproducerea:
la fel ca si la celelate specii de Agapornis nu este grea, dar din pacate la aceasta specie 50% din oua nu sunt fertile.

Colorit:
corpul e verde deschis, capul este rosu-portocaliu, spatele capului este de un galben-verzui, ciocul este rosu iar la capat se schimba intr-un rozaliu – alb. In jurul ochiilor au un inel alb.

Agapornis Fischeri:
Caracteristici:
Au fost descoperiti de Dr. Fischer in 1877 in nordul Tanzaniei.
Ajung la o lungime de 15 cm
Ajung la o greutate de 46 – 52 g
au foarte mult in comun cu Personata dar se pot usor deosebii prin phenotip

Colorit:
capul este portocaliu-roscat intrand intr-un verde-oliv spre piept.
Culoarea lor principal este verde, au un inel alb in jurul ochilor, ciocul este rosu, picioarele gri iar ghiarele negre.

Roseicollis
Caracteristici:
Este cea mai des intalnita specie tinuta in captivitate. Aceasta specie a fost descoperita deja inainte de 1793. Aceasta specie este considerata intermediarul dintre speciile sexual dimorfice si cele cu inel alb in jurul ochilor. Pentru crescatorii sau viitorii crescatori de papagali, aceasta specie este ideala pentru inceput. Rosseicollis au suferit un numar mare de mutatii (peste 17) cu o varietate de peste 100.000 de combinatii de culori. Specia aceasta provine din sudvestul Africii, Namibia si Angola. Are o lungime de 15 cm, o greutate de 45 g masculul iar femela 50g, traieste in grupe de 20 – 30 de pasari. Aceste pasari se inmultesc destul de usor in captivitate, fapt pentru care sunt atat de raspanditi
In ziua de azi au suferit o serie de schimbari datorita faptului ca a aparut o alta specie de roseicollis (longfeather) care se deosebeste de ei prin faptul ca ajung la o lungime de 20 cm iar la o greutate de 50% mai mare decat roseicollis
In mod normal sunt foarte sociabili dar foarte agresivi cu alte pasari.
nelul din jurul ochiilor nu este atat de accentuatat ca la ceilalti Agapornisi
In timpul imperecherii femela cara materialul de constructive a cuibului sub aripi actiune la care masculul nu ajuta la nimic, el stand in cuibar

Hranirea
In salbaticie Agapornisii inca se mai hranesc cu seminte, fructe, flori, insect, larve si asa mai departe. In captivitate majoritatea se hranesc din mixurile de seminte care se gasesc in comert. Unii crescatori isi fac singuri mixurile de seminte. Problemele ce pot aparea aici sunt ca Agapornisii vor tinde sa isi aleaga semintele preferate din mix iar restu sa disipeasca. In timp o dieta nebalantata poate duce la subnutritie si lipsa de vitamine. Pentru a evita aceasta este indicat sa le dati de mancare numai atat cat mananca intr-o zi, in acest fel ei dimineata vor manca semintele preferate iar mai incolo restul. Asa va asigurati ca mananca tot meniul.

Mixuri: seminte de iarba, orz, seminte de canepa, orez, mei, seminte de floarea soarelui tarcate.
Mixul pentru Agapornisii care au pui trebuie sa contina neaparat firimituri de paine uscata si ou fiert pentru a suplimenta ratia de vitamine de care au nevoie pentru a hranii puii.
Seminte incoltite sunt una din mancarurile favorite ale tuturor pasarilor de colivie deoarece inlocuieste hrana verde din salbaticie. Semintele acestea incoltite se pot obtine foarte usor si in foarte scurt timp prin amplasarea lor pe o bucata de burete sau vata care se tine constant uda. Cele mai iubie de Agapornisi sunt: ovazul incoltit, orzul incoltit, orez necojit si incoltit, canepa incoltita si grau incoltit.

[Alexandru2002]

Sunt dragutzi!

[Love-Bya]

Iubesc animalele!
Pot sa intru si eu?

[MrCookieMonster]

As vrea sa ma inscriu

[Maria212212]

Hai sa redeschidem clubul!!

Merita cu adevarat

Voi alegeti animalul despre care vorbim luna asta

[merry777]

Auzi.. ce ar fii sa mai punem animale si sa votam si animalul care are cele mai multe voturi va fii animalul lunii si sa cautam informatii despre el?? ce zici? Mai facem asa?

[Maria212212]

Ai dreptate!

Sa revenim la vechile obiceiuri



alege nr pozei pe care o votezi



1.



2.



3.



4.



Eu votez vulpea polara

[merry777]

Votez pentru vulpea polara !

[vand03]

ma bag

[vand03]

CAINE DINGO
(CANIS LUPUS DING0)
Trăiește în Australia și face parte din categoria câinilor resălbăticiți, alături de căinii paria din Orientul Mijlociu. Se presupune că ar fi fost introdus ca animal domestic de către primii oameni veniți pe continent, cu circa 30.000 de ani în urmă, și că s-ar fi sălbăticit ulterior.
Câinii dingo trăiesc în câmp deschis și în păduri, ajungând la talia unui câine lup mijlociu. Au în jur de 48-58 cm și aproximativ 22-32 kg. În general, masculii sunt mai dezvoltați decât femelele. Au ochii expresivi, colorați intens în diverse nuanțe, de la galben la portocaliu; urechile sunt mici, rotunde și foarte mobile, iar blana este roșcată. Vânează izolat, în familie sau, ocazional, în haite. Hrana este alcătuită din mamifere precum cangurii mici sau oile. În timpul zilei stă, de cele mai multe ori, ascuns în vizuină.
Blana unui dingo adult este scurtă, stufoasă în zona cozii și variază în grosime și lungime, în funcție de climă.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Dingos.jpg

[BrunoClau]

si eu ma bag!

[vand03]

AMFIBIENI
(IN GREACA=DOUA VIETI)

Eeste o clasă de animale ovipare și poichiloterme, de dimensiuni diferite. Acestea au fost printre primele animale, ce au cucerit uscatul, apărând cu aproximativ 350 milioane ani în urmă. Din punct de vedere sistematic, clasa amfibieni se împarte în 2 ordine: Caudata - amfibieni cu coadă și ordinul Ecaudata - amfibieni fără coadă. Primul ordin cuprinde specii ca tritonul obișnuit, salamandra cu pete etc. Iar din al doilea fac parte broaștele râioase, broaștele adevărate
Istoria

Pe la sfârșitul devonianului în apele dulci apar primii amfibieni - ihtiostega (Iphthyostega). Ele au constituit adevărate forme de trecere de la crosopterigieni la amfibieni.
Istoria

ORGANIZAREA STRUCTURALA
Morfologie externă

Pielea amfibiilor este subțire, lipsită de pilozități, bogat vascularizată, delicată și conține mulți pori, ce participă la respirație. Respirația prin piele la amfibii este foarte importantă, unele specii, precum salamandră, depinzând aproape exclusiv de acest mod de respirație. Pielea amfibiilor are foarte multe glande, ce secretă mucus. Ochii amfibiilor sunt mari și sunt dispuși lateral, pentru a mări câmpul vizual și pentru a se feri de prădători.

Morfologie internă
Schelet

Sistemul nervos
Sistemul nervos este mai dezvoltat decât la pești.
Encefalul la amfibieni – prezintă emisfere cerebrale mai bine individualizate, iar tuberculii bigemeni au tendința să se dedubleze. Epifiza este dezvoltata la anure, la mormolocii acestora prezentându-se sub forma unei vezicule situate deasupra craniului, sub piele.

Sistemul circulator
Inima este alcătuită din trei camere, din două atrii și un ventricul. La formele inferioare (apode și caudate) atriul stâng și cel drept nu sunt complet separate. La ecaudate atriile sunt complet separate, dar la toți amfibienii ambele atrii comunică cu ventriculul într-un orificiu comun.

Sistemul digestiv

Digestia începe în stomac, unde sucul gastric dizolvă mâncarea și continuă pe măsură ce hrana trece din stomac în intestine.

Hrănirea

Broaștele se hrănesc cu prăzi și mișcătoare, de obicei insecte. Mărimea prăzii depinde de mărimea broaștei și a gurii sale. Broasca-bou africană mănâncă aproape orice poate înghiți, inclusiv șerpi veninoși, miriapode uriașe, scorpioni și chiar alte broaște-bou. După ce și-a localizat prada, broasca se întoarce spre ea, se năpustește asupra ei, și o prinde cu vârful limbii lipicioase. Insecta nu este mușcată sau mestecată, ci înghițită de vie. Când broasca își înghite prada, ochii săi mari clipesc și coboară spre cavitatea bucala, ajungând la împingerea hranei pe gât în jos.

Reproducere și dezvoltare

Reproducerea amfibiilor este sexuată și se petrece în mediul acvatic. Fecundația este externă. Din ouă ies larve branhiate denumite popular mormoloci. Aceștia au coadă și au respirație branhiala

[Continut sponsorizat]