Re: Clubul tuturor iubitorilor de animale

[merry777]

Cainii Buldog Englez:Bulldog Englez:

Bulldog-ul Englez este un caine care a suferit o serie de transformari in ceea ce priveste infatisarea mai precis modificari ale taliei acestuia, talie care in trecut era mai mare, decat cea din ziua de azi.In trecut Bulldog-ul Englez semana foarte bine cu Boxerul ca talie si infatisare.
Indatoriile stapanului de Bulldog Englez:
Stapanul de Bulldog Englez ae umatoarele indatoriri:
Sa-i asigure plimbarea zilnica necesara, sa se ocupe de igiena oculara la acest caine, sa il feeasca de razele solare puternice deoarece rasa este predispusa la insolatii.

[merry777]

Cainii Caniche Pitic...
Caniche Pitic:
Cainii de rasa Caniche Pitic sunt printre cei mai populari caini de companie, fiind crescuti de catre om de mai bine de jumatate de mileniu. Are de secole faima de a fi un caine inteligent usor de dresat ce se preteaza la spectacole de circ unde reprezinta deliciul publicului.

Infatisarea rasei Caniche Pitic:
Ce impresioneaza la prima vedere este aspectul nobil, cu gat lung si gratia cu care se deplaseaza. Corpul este acoperit de o blana bogata si carliontata, care se preteaza la coafuri diverse, imbinand eleganta si utilitatea.Sunt caini agili si atletici care adora sa alerge si sa petreaca timp in aer liber alaturi de stapan.

Originile rasei:
Au fost crescuti pentru prima oara de catre greci, care ii utilizau la scufundari pentru culegerea buretilor de mare si ulterior au fost adoptati de colonistii spanioli din America de Nord care ii gaseau deosebit de utili la pescuitul homarilor. Ulterior cainele Caniche Pitic a devenit un simbol al bogatiei si a prosperitatii asa ca incepand cu secolul XVII este exclusiv un caine de companie rasfatat, preferatul aristocratiei si nobilimii.

[merry777]

Cainii Mops:...
Cainii de rasa Mops erau initial cunoscuti sub numele de ,,Pug Dog'', care inseamna caine cu fata de maimuta. Acest lucru se datoreste faptului ca acesti caini de rasa au devenit la moda in Marea Britanie o data cu maimutele saguin, care au fata foarte asemanatoare. In Germania aceeasi rasa era cunoscuta sub numele de Mops, termen de argou folosit in Marea Britanie pentru saguin.Cainele Mops era initial cafeniu cu masca si sa negre.
Originile cainelui Mops:
Au aparut in China in urma cu peste 2 milenii. Cei care au adus rasa in Europa, mai exact in Norvegia au fost negustorii. A fost introdusa in Anglia de William si Mary de Orania in 1688.

[Maria212212]

Catei...catei si iar catei. Pentru ca fiecare luna sa a cate unui animal atunci iata calendarul animalelor

Iunie:Catel
Iulie;Pesti
August:Feline
Septembrie:Reptile
Octombrie;Pasari
Noiembrie:amfibieni
Decembrie;(alegerea membrilor)

Desigur in luna decembrie voi alegetui despre ce vrem sa spunem.In fiecare an voi schimba calendarul.Ce trebuie sa faceti voi?
Trebuie sa votati daca vreti sa fie un calendar al animalelor

Atentie:
Votatul o sa inceapa pe 1 iunie!

[merry777]

Catei...catei si iar catei. Pentru ca fiecare luna sa a cate unui animal atunci iata calendarul animalelor

Iunie:Catel
Iulie;Pesti
August:Feline
Septembrie:Reptile
Octombrie;Pasari
Noiembrie:amfibieni
Decembrie;(alegerea membrilor)

Desigur in luna decembrie voi alegetui despre ce vrem sa spunem.In fiecare an voi schimba calendarul.Ce trebuie sa faceti voi?
Trebuie sa votati daca vreti sa fie un calendar al animalelor

Atentie:
Votatul o sa inceapa pe 1 iunie!

ce tare bv!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

[Maria212212]

Castigatorul concursului poze caini este urmatoarea poza:




Acum dupa calendar urmeaza pestii alege-ti poza preferata:











Alege-ti poza preferata!Poti vota pana pe 7 iulie,deoarece pe 1 iunie sunt plecats la mare...
Era sa uit....La multi ani!

[zinzimima]

[Misterio]

[merry777]

Votez pentru:

[Rose_2011]

Votez pentru........

[dede33]

[sara22]

[Auras]

Votez pentru:

[Auras]

Apistogramma cacatuoides este originar din Sudul Americii unde populeaza bazinul Amazonian, mai exact raul Yavari care se afla la granita cu Brazilia si Peru. Traieste in apele mici, limpezi si lent curgatoare in care substratul este format din resturi de frunze.
Masculii au inotatoarele foarte dezvoltate. Inotatoarea dorsala are primele trei radii crescute lungi fata de celelalte si are varfurile ascutite. Inotatoarea caudala este bifurcata, iar inotatoarea anala este ascutita. Femelele spre deosebire de masculi nu au inotatoarele dezvoltate. Coloritul masculilor depinde de locuitorii acvariului si acesta poate fi variat. Cea mai comuna varietate are corpul colorat in maro spre gri. Burta este portocalie apropiindu-se de culoarea inotatoarei dorsale,anale si pelviene.Varful inotatoarei anale este colorat albastru-verzui, ca si inotatoarele pelviene. Corpul este marcat cu o dunga laterala care se extinde de la ochi pana la inotatoarea caudala. Sub aceasta dunga se gasesc trei linii scurte.Depinde de dispozitia pestelui, 5-7 benzi sunt vizibile pe partea superioara a spatelui. Ochiul este marcat cu o dunga care se extinde pana jos in coltul branhiilor.Femelele nu sunt foarte colorate.
Masculii au inotatoarele foarte dezvoltate. Inotatoarea dorsala are primele trei radii crescute lungi fata de celelalte si are varfurile ascutite. Inotatoarea caudala este bifurcata, iar inotatoarea anala este ascutita. Femelele spre deosebire de masculi nu au inotatoarele dezvoltate. Coloritul masculilor depinde de locuitorii acvariului si acesta poate fi variat. Cea mai comuna varietate are corpul colorat in maro spre gri. Burta este portocalie apropiindu-se de culoarea inotatoarei dorsale,anale si pelviene.Varful inotatoarei anale este colorat albastru-verzui, ca si inotatoarele pelviene. Corpul este marcat cu o dunga laterala care se extinde de la ochi pana la inotatoarea caudala. Sub aceasta dunga se gasesc trei linii scurte.Depinde de dispozitia pestelui, 5-7 benzi sunt vizibile pe partea superioara a spatelui. Ochiul este marcat cu o dunga care se extinde pana jos in coltul branhiilor.Femelele nu sunt foarte colorate.
Transformarea “femelei” in mascul
In prezenta masculilor dominanti, masculii “subordonati” se camufleaza pentru a imita femelele. Astfel, cei subordonati reusesc sa supravietuiasca in conditii de spatiu restrans. Acest fenomen, are loc in natură in perioadele cu precipitatii reduse, cand in unele locuri apele curgatoare se transforma in iazuri, sau pentru oricare alt motiv, habitatul lor este suprapopulat.
Masculii care cresc impreuna cu unul sau mai multi masculi dominanti, au inotatoarele mai putin dezvoltate si coloritul aproape identic cu cel al femelelor. Uneori forma corpului si inotatoarele pot trada intr-o anumita masura dimorfismul sexual dar de multe ori acestia se ascund foarte bine.
Prin urmare, masculul dominant este pacalit si permite masculilor “subordonati” accesul pe teritoriul sau, sub impresia ca sunt femele, acestia reusind sa se imperecheze cu femelele inainte ca cel dominant sa aiba aceasta ocazie.
Cand masculul dominant dispare, ceilalti nu mai simt nevoia de a se camufla si se dezvolta normal; astfel se poate creea impresia ca o femela “se transforma” in mascul.
Apistogramma cacatuoides nu este un peste mare, masculii atingand dimensiunea de 9 cm, iar femelele 5 cm.
Acvariul trebuie sa aiba lungimea 80 cm cu o capacitate de 115 litri (bineinteles ca un acvariu cu lungimea mai mare de 80 cm nu le face rau), iar acvariul minim trebuie sa aiba cel putin 50 cm lungime cu o capacitate de 50 litri. Este bine sa avem in acvariu niste plante plutitoare pentru a difuza lumina si un substrat inchis la culoare. Acvariul trebuie sa fie bine plantat si sa aiba multe ascunzatori printre pietre, lemne si radacini.
Acest peste prefera o apa nu foarte acida cu un ph intre 6.2-7.7 (ideal 6.7), 3-5 gH (ideal 5) si o temperatura cuprinsa intre 24-27 grade C.
Apistogramma cacatuoides este un peste teritorial care poate fi asociat cu alte Apistogramme (de exemplu Apistogramma bitaeniata care este o specie similara, Apistogramma borellii, Apistogramma uaupesi, etc.), corydoras,Paracheirodon innesi, Lamprocheirodon axelroxi, tetre (caracide) si alti pesti care inoata la nivelul superior al acvariului. Un mascul trebuie tinut cu mai multe femele, toti formand un harem. Masculii sunt bataiosi in timpul sezonului de imperechere si pot ataca alti pesti din acvariu, chiar si pe femele (daca in acvariu avem un harem).
Ca hrana este recomandata cea vie pentru un colorit intens, formata din: Artemia salina, Daphnia, Cyclops, Gammarus, Chironomide. Accepta si fulgii, granulele, tabletele si in final inima de vita tocata marunt (de asemenea este buna si inima de curcan).Nu au incredere sa mearga la suprafata apei sa manance (se hranesc la fundul apei).
Pentru reproducere folositi apa cu un ph intre 6.8-7.2, cu o duritate de 5 gH si o temperatura intre 26-29 grade C.Pentru obtinerea mai multor exemplare feminine, temperatura trebuie sa fie de 24 grade C, iar pentru obtinerea mai multor masculi, temperatura trebuie sa fie de 28 grade C. Fiecarei femele trebuie sa i se asigure o “pestera” care poate fi o nuca de cocos sau un ghiveci de flori rasturnat pentru protectia pontei. Femelele depun aproximativ 100 de icre, de multe ori pe “tavanul” pesterii. Femela apara ouale in timp ce masculul apara teritoriul haremului. Icrele eclozeaza dupa 3-4 zile, iar puii sunt plimbati prin acvariu de femela. Incepeti sa hraniti puii cu infuzori, dupa o saptamana-doua, puii pot fi hraniti cu nauplii de artemia. La varsta de 4 luni puii sunt apti pentru reproducere devenind total maturi la varsta de 7-8 luni.Reproducerea este destul de dificila.

[bella]

Votez pentru:

Informatii pesti:
'
Denumire: Fusar (Aspro streber )

Familia: Percidae

Raspandire in Romania: Cu precadere in baziunul Dunarii precum si in Delta Dunarii si pe raurile mai mari Olt, Tisa, Somes, Mures, Bega, Timis, Arges, Crisul Repede, Crisul Negru etc.), prefera zonele de pietris sau nisip.

Lungime: 13-16 cm, (exceptional peste 20 cm)

Greutate: 100 - 300 grame, (exceptional peste 0.5 kg)

Aspect: Se aseamna foarte biune cu petrarul. Corpul este fusiform turtit dorso-ventral, usor alungit. Gura este inferioara, mica, sub forma de semilunara, slab protactila avand botul obtuz in partea posterioara si ingust in cea anterioara. Pedunculul caudal este lung, subtire si rotund in sectiune. Inotatoarele dorsale sunt usor distantate avand o forma triunghiulara. Tot corpul este acoperit de solzi mici si aspri. Capul are o culoare alb - galbuie, inotatoare ventrala este usor rosiatica iar pe corp sunt vizibile patru cinci dungi avand o culoare bruna, operculele terminandu-se cu o tepusa.
Hranire: Se hraneste cu larve de insecte, insecte acvatice, viermi, icrele altor pesti, preferand uneori si puietul.


Se pescuieste la: rama, viemusi, etc

[bella]

Caracuda

• 
  
• 1
  
• 2
  
• 3
  
• 4
  
• 5
  

( 3 Votes )


Denumire: Caracuda (Carassius carassius)
Familia: Cyprinidae

Raspandire in Romania: Cu precadere in apele statatoare mai putin in cele de munte , in baltile Dunarii in lacurile si baltile de ses acolo unde este mal. In baltile Prutului, Siretului, Dunarii (inclusiv delta), in Olt Timis, Bega, Mures, Somes, in iazuri si helesteie. Popular mai este intalnit si sub numele de : caras, carasita, lunita, rusinoasa, gurgusel, crap de balta.

Lungime: 15-20 cm, (exceptional peste 35 - 40cm)
Greutate: 80 - 100 grame, (exceptional peste 1,5 kg)
Aspect: Se aseamana foarte mult cu carasul si platica, corpul este comprimat lateral, usor cocosat, avand un trup inalt. Bot carn, capul este scurt, gura terminala, buzele subtiri, inotatoarea ventrala si cea dorsala dispun de cate o radie ascutita, tepoasa. Ca, colorit pe spate este negricioasa sau cenusie, pe laterale galben aramie verde, iar pe burta galbena portocalie.

Hranire: Se hraneste cu larve de insecte, viermi, icre de peste, diferite organisme animale cat si vegetale
Se pescuieste la: mamaliga, viermi, rama, larve, etc

[bella]

Denumire: Tipar, Chiscar (Misgurnus Fossilis)

Familia: Cobitidae

Raspandire in Romania: In zonele raurilor si lacuri de ses , Dunare(si baltile ei), in balti de ses.

Lungime: 20-25 cm, (exceptional peste 35 cm)
Greutate: 0.2 - 1 kg, (exceptional peste 3 kg)

Aspect: Corpul este cilindric si lung. La bot are 10 mustati, dispuse astfel: patru pe buza superioara, două in colturile gurii si patru pe buza inferioara, care sunt si cele mai mici. Culoarea este cafeniu marmorat uneori negru. Pe uscat poate scoate anumite sunete ascutite.

Hranire: larve de insecte viermi, melci.

Se pescuieste la: de obicei la plasa dar si la varga cu viermusi si rama rosie.

[bella]

Denumire: Salau( Stizostedion Lucioperca )
Familia: Percide

Raspandire in Romania: : Foarte raspindit in Dunare si baltile ei, dar si in raurile mari din tara noastra si in lacuri.

Lungime: 30-60 cm ( exceptional 1 m)

Greutate: 1-4 kg (exceptional 8-10 kg)
Aspect: Corpul este lung aproape cilindric, subtiat mult spre coada, capul mare, comprimat lateral, gura larga cu deschidere oblica, in jos, ajungand pana inapoia ochilor. Are dinti ascutiti, cu cate doi colti puternici pe fiecare falca.Pe spate este verde-cenusiu, din ce in ce mai deschis inspre burta alba, cu 8-12 dungi inchise ce se coboara de pe spate pe laturi. Inotatoarele de pe spinare au dungi si puncte mai inchise. Solzii care il acopera sunt mici si aspri.
Se hraneste cu: tot ce este de origine animala de sub apa – raci, broscute, viermi, insecte, pesti.
Se pescuieste la: momeala artificiala(lingurita rotativa nr 4-6,linguri oscilante,voblere 7 cm-12 cm,twister);momeli vii (montura de pestisor viu).


Denumire: Cega( Acipenser ruthenus )
Familia: Acipenseride

Raspandire in Romania: : Mures, Somes; primavara intra din Dunare in Jiu, Olt, Arges, Prut, Siret,Tisa.
Lungime: : 40 - 60 cm (exceptional 1, 25 m)
Greutate: 1 - 4 kg (exceptional 15 kg)

Aspect: Corp alungit, aproape cilindric, cap conic, bot ascutit, lunguet cu gura inferioara. Are mustati franjurate si coada nesimetrica. Corpul are 12-17 scuturi dorsale, 58-70 laterale si 12-18 abdominale. Pe spate este cafenie cu nuante cenusii verzui pe spate, galbuie pe burta.

Hranire:crustacei si larve de efemere (rusalii sau vertite).

Se pescuieste la: pescuitul interzis!!

Mihalt

• 
  

( 1 Vote )



Denumire: Mihalt (Lotta lotta)
Familia: Siluride

Raspandire in Romania: : in toate raurile, baltile, lacurile si iazurile Dunarii, urcand pana in zona mrenei.

Lungime: : 30-70 cm
Greutate: 0,400-2 kg

Aspect: : Corpul alungit si acoperit cu mult mucus.In partea anterioara mai mult cilindric, posterior turtit lateral.Capul turtit dorso-ventral. Mandibula putin mai scurta decat maxila si cu un fir de “mustata” pe barbie. Gura cu dinti mici si conici. Solzii foarte mici, acopera corpul si capul pana la nari.Coloratia foarte variabila dupa mediu, cu pete sau marmorari cafenii-verzui-galbui.

Hranire: larve de trichoptere, viermi, raci, pesti si icre.

Se pescuieste la: momeala artificiala(lingurita rotativa nr 4-6,linguri oscilante,voblere 7 cm-12 cm,twister);momeli vii (montura de pestisor viu)





Mreana

• 
  

( 2 Votes )



Denumire: Mreana (Barbus barbus)

Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania:traieste in raurile mari si mici Prut, Siret, Somes, Jiu, Arges, Olt, Mures, Cerna, Trotus, Tarvane, Somes, Bistrita, Crisuri, Dunare.

Lungime: 40 - 60 cm

Greutate: 0,8 - 1 kg ,exceptional 2-4 kg

Aspect:Corpul este fusiform, capul ascutit, gura dispusa in jos si buzele groase, avand patru mustati groase galbui. Solzii mrenei sunt mici. Are culoarea verde-bruna pe spate si pe cap, flancurile fiind galbene aurii,iar pe burta fiind alba. Corpul este presarat cu puncte mici, negre.

Hranire:seminte, viermi, rame, insecte, melci, hoituri.

Se pescuieste la: rama rosie,vierme,larve de libelule si unele exemplare mai mari la lingurita rotativa gen AGLIA 00






Novac

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Novac( Hypophthalmichthys Molitrix Valenciennes )
Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania: extrem de raspandit in tara noastra, in special in lacurile de campie
Lungime: : 40 cm (exceptional peste1,5m)
Greutate: 1 - 2kg (exceptional peste 60 kg)

Aspect: o specie de culoare marmorata, capul mai mare, cu branhii dezvoltate


Hranire: zooplancton, fitoplancton.

Se pescuieste la: pufarin,cocolosi de mamaliga

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Ghibort ( Acerina cernua )

Familia: Percidae

Raspandire in Romania: : în Dunăre şi în bălţile sale, în lacuri litorale, în Snagov, în bălţile Prutului şi în toate apele de şes până în regiunea dealurilor (zona mrenei), în Olt, Timiş, Bega, Mureş, Criş,Somes.

Lungime: 12 - 15cm

Greutate: 25-30 g

Aspect: Corpul relativ scurt turtit lateral, cu solzi potrivit de mari, care lipsesc pe cap, piept si abdomen. Tot corpul acoperit cu mucus.Botul turtit gura mica cu buze protractile si dintii dispusi pe falci si cerul gurii.

Hranire: larve de insecte, crustacei, icrele altor pesti si chiar pesti mici.

Se pescuieste la: vierme si larve de libelula






Lipan

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Lipan ( Thymallus Thymallus )

Familia: Salmonidelor

Raspandire in Romania: in avalul raurilor Dorna, Suceava, Moldova, Bistrita si afluentii sai (Baranar, Neagra-Brosteni), in Raul Doamnei, Olt, Jiu, Strei (Hunedoara).

Lungime: 32 - 50 cm

Greutate: 350 - 1000 g

Aspect: se distinge prin talia alungita, cu o inotatoare dorsala mare cu puncte galbene-verzui, violete sau negre, asezate pe 3-4 randuri. Are un colorit frumos, cu spatele verde-cenusiu, laturile galbene-rozacii iar burta alba cu pasteluri rosiatice. Pe laturi are puncte negre si dungi cafenii.

Hranire: cu larve de insecte,crustacei, viermi, moluste, dar vaneaza sarind din apa si insecte in zbor.

Sepescuieste la: musca artificiala






Fitofag

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Fitofag( Hypophthalmichthys Molitrix Valenciennes )
Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania: extrem de raspandit in tara noastra, in special in lacurile de campie
Lungime: : 40 cm (exceptional peste1,5m)
Greutate: 1 - 2kg (exceptional peste 60 kg)

Aspect: Capul foarte mare cu ochii asezati jos, gura mare, dintii faringieni puternici. Corpul este acoperit cu solzi mici si argintii.

Hranire: zooplancton, fitoplancton.

Se pescuieste la: mamaliga,boabe de porumb in lapte,pufarin






Oblete

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: OBLETE (Alburus alburus)
Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania: : In toate apele curgatoare si statatoare din regiunile colinare si de ses si in toate raurile tributare Dunarii, in baltile sale si in lacul de acumulare Bicaz.

Lungime: 12 - 15 cm (exceptional 18 - 20 cm)

Greutate: 35 - 45 g (exceptional 100 - 200 g)

Aspect: Spatele verde inchis-masliniu, cu dungi serpuite, mari, intunecate; laturile mai deschise si cu puncte rosi, inconjurate de albastru. Abdomenul deschis pana la alb, in perioada de reproducere devenind rosu.

Hranire: vietati planktonice, insecte ce cad pe apa.

Se pescuieste la: rama rosie,vierme,larve de libelule,bobite de paine,seminte de canepa si arpacas






Clean mic

• 
  

( 1 Vote )



Denumire: Clean mic( Leuciscus Leuciscus )
Familia: Ciprinidelor


Raspandire in Romania: : foarte raspandit in raurile noastre (Moldova, Suceava, Bistrita, Bicaz, Tarcau, Tortus, Arges, Olt, Jiu, Timis, Bega, Mures, Cris, Somes, Tarnave, etc.), incepand din zona pastravului pana in Dunare.

Lungime: 10-25 cm
Greutate: 100-250 g

Aspect: Corpul alungit cilindric.Spatele verde inchis laturile argintii.Pe marginea posterioara a fiecarui solz, o tivitura din puncte negre.

Hranire: insecte,viermi,carabusi, vegetale.

Se pescuieste la: la pluta(vierme,porumb in lapte si rama rosie),momemeli artificiale(lingurite 00-1,voblere de minci dimensiuni si musca artificiala).






Caras

• 
  
• 
  

( 2 Votes )



Denumire: Caras( Carassius auratus gibelio )
Familia: Ciprinidelor

Raspandire in Romania: :aproape in toate apele statatoare, in afara de regiunea muntoasa, in baltile Prutului, Siretului, Dunarii (inclusiv delta), in Olt Timis, Bega, Mures, Somes, in iazuri si helesteie.
Lungime: 15 - 20 cm (exceptional 40 cm)
Greutate: 200 - 300g (exceptional 2,5 kg)

Aspect: Gura terminala, cu buze subtiri si fara mustati.
Coloratia in general aurie-ruginie cu nuante verzui pana la nuante intunecate; peritoneul deschis la culoare.

Hranire: organisme vegetale si animale, pureci de balta, larve de insecte, viermi, icre de peste, etc.

Se pescuieste la: vierme,rama rosie,bobite de mamaliga,porumb in lapte






Biban soare





Denumire: BIBAN-SOARE (Lepomis eupomotis gibbosus)

Familia: Centrachide.

Raspandire in Romania: In toate apele dulci, rauri, lacuri, iazuri, helestee. Prezenta nedorita fiind daunator altor specii.

Lungime: 12 - 15 cm

Greutate: 100 - 150 g

Aspect: Corpul este oval, plat, cu solzi colorati frumos verde-oliv, cu pete brune si albastre, burta fiind liliachie.

Hranire: icrele de peste, insecte, larve, alevinii altor pesti.

Se pescuieste la: rama rosie,vierme,larve de libelule si unele exemplare mai mari la lingurita rotativa gen AGLIA 00






Clean


( 1 Vote )



Denumire: Clean( Luciscus cephalus )
Familia: Ciprinidelor

Raspandire in Romania: : foarte raspandit in raurile noastre (Moldova, Suceava, Bistrita, Bicaz, Tarcau, Tortus, Arges, Olt, Jiu, Timis, Bega, Mures, Cris, Somes, Tarnave, etc.), incepand din zona pastravului pana in Dunare.

Lungime: 25-30 cm, rar 50-80 cm
Greutate: 300g-1.5kg, rar 4-5 kg

Aspect: Corpul alungit cilindric.Spatele verde inchis laturile argintii.Pe marginea posterioara a fiecarui solz, o tivitura din puncte negre.

Hranire: insecte, pesti, broaste,raci, viermi, carabusi, vegetale.

Se pescuieste la: la pluta(vierme,porumb in lapte si rama rosie),momeli artificiale(lingurite 00-2,vobler 2.5 cm-5 cm,si muste artificiale ex:furnica rosie,furnica neagra,tantar,zulu,viespe)






Crap

• 
  

( 2 Votes )



Denumire: Crap( Cyprinus carpio )
Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania: Traieste in toate apele dulci de la ses si deal in special in Dunare si baltile ei si toate baltile lor de inundatie plus in restul tarii, traieste in partea inferioara a mai tuturor raurilor, urcand mai sus de regiunea dealurilor; este crescut in lacuri, japse, helesteie, etc.
Lungime: : 30-60 cm, 1 m
Greutate: 1,5-3 kg, la 30 kg, foarte rar 50 kg.

Aspect: Gura subterminala, putin oblica, potractila, cu buzele groase.Catre colturile gurii are 4 mustati.Coloratia destul de variata, in functie de mediu.

Hranire: plante acvatice (tulpini tinere de papura), animale mici (diferiti racusori, larve de insecte), cu oua de broasca si chiar cu icrele altor pesti,scoici.

Se pescuieste la: vierme,rame rosii,pufarin,bob de porumb in lapte,boilies,cubulet de mamaliga






Somn

• 
  

( 2 Votes )



Denumire: Somn( Silurus glanis )
Familia: Siluride

Raspandire in Romania: : In Dunare si in baltile ei, in Delta, in lacurile litorale (Siutghiol, Tasaul), in cele interioare (Snagov), in raurile Prut, Siret, Arges, Mures, Olt, Jiu, Somes, Crisuri, Tarnave, Bega, Timis.

Lungime: 0,5-1m (exceptional 3-4 m)
Greutate: 10 - 15 kg (exceptional 80-90 kg,recordul mondial de somn prins sportiv este de 157 kg )

Aspect: Corpul este cilindric pana la inotatoarea dorsala, apoi se turteste lateral. Capul este mare si turtit, gura foarte mare, cu dintii ascutiti si desi ca o perie. Are trei perechi de mustati din care una cu firele foarte lungi (folosite ca momeala pentru pestisori). Culoarea este verde cenusie pe spinarea si flancuri; pe alocuri corpul este marmorat. Burta este alba sau galbuie. Nu are solzi.
Hranire: crustacei, pesti (prefera tiparul), broaste, lipitori, viermi mari.

Se pescuieste la: momeli naturale ex:coropisnita,buchet de rame,tipar,broscuta,scoica; momeli artificiale ex: se foloseste cloncul pt atragerea lui si se prinde la lingura oscilanta(10 g-19 g),voblere(7 cm-12 cm)






Pastrav fantanel

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Pastrav fantanel( Salvelinus fontinalis )
Familia: Salmonide

Raspandire in Romania:prezent in cateva paraie din Transilvania si Moldova si in unele pastravarii.

Lungime: 20-40 cm

Greutate: 300-500 g

Aspect: Spatele verde inchis-masliniu, cu dungi serpuite, mari, intunecate; laturile mai deschise si cu puncte rosi, inconjurate de albastru. Abdomenul deschis pana la alb, in perioada de reproducere devenind rosu.

Hranire: cu larve, viermi, rime, pestisori, melci, insecte, pe care le culege de pe suprafata apei, deplasandu-se permanent in cautarea hranei.

Se pescuieste la: rama rosie,vierme,larve de libelule si unele exemplare mai mari la lingurita rotativa gen AGLIA 00






Babusca

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Babusca ( Rutilus rutilus )
Familia: Ciprinidelor

Raspandire in Romania: : in Dunare si in baltile ei, in lacuri, balti si iazuri; este rara in rauri (Mures, Bega, Timis, Cerna, Olt, in bratele inchise ale Siretului), unde se întalneste mai ales in cursul inferior si foarte rar in Prut.
Lungime: 15 - 20 cm
Greutate: 80 - 200 g

Aspect: Corp alungit, comprimat lateral, spate albastru-cenusiu-verzui,flancurile argintii, burta alba, ochii si inotatoarelor sunt rosii.
Hranire: larva rosie, libelule, viermusi de carne, seminte de canepa, boabe verzi de mazare, cartof, miez de paine, mamaliga, rame, insecte mici.

Sepescuieste la: vierme,larve de libelula,rama rosie






Cteno

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Cteno (Ctenopharyngodon idella)

Familia: Ciprinidelor

Raspandire in Romania: : Moldova, Suceava, Bistrita, Bicaz, Tarcau, Tortus, Arges, Olt, Jiu, Timis, Bega, Mures, Cris, Somes, Tarnave, etc

Lungime: 35-90 cm, (exceptional peste 130 cm)
Greutate: 4-9 kg, (exceptional peste 30 cm)

Aspect: Corpul sau zvelt si fusiform este acoperit in intregime de solzi mari, de culoare gri-argintie, cu nuante iinchise pe spate.

Hranire: ierburi si plante acvatice.

Se pescuieste la: cubulet de mamaliga,boabe de porumb in lapte,boiliesuri,pufarin




Pastrav de lac

• 
  

( 1 Vote )



Denumire: Pastrav de lac(Salmo trutta lacustris)
Familia: Salmonide

Raspandire in Romania: Lacurile Rosu, Bicaz, Belis si Gilcescu in general in lacuri de munte

Lungime: 27-103 cm

Greutate: 210g si 15 kg

Aspect: Pastravul de lac este o forma a pastravului de rau, adaptata la o viata sedentara in lacurile de munte. Spatele albastru-verzui, abdomenul si flancurile argintii. Pe corp numeroase pete negre, colturoase sau in forma de X, rar rotunde.

Hranire: zooplancton si alte specii de pesti, insecte si chiar propria progenitura

Se pescuieste la: rama rosie,vierme,larve de libelule si unele exemplare mai mari la lingurita rotativa gen AGLIA 00






Platica

• 
  

( 0 Votes )



Denumire: Platica( Abramis brama )
Familia: Ciprinide

Raspandire in Romania: In zonele inferioare ale raurilor, Dunare(si baltile ei), in lacuri si balti de ses.

Lungime: : pana la 50 cm (exceptional 60-70 cm)
Greutate: 0,5 - 1 kg, (exceptional 5-6 kg)

Aspect: Corp inalt, turtit lateral, cu capul si gura mici. In ruri are culoarea argintie-galbuie pe flancuri, in balti fiind ruginie, iar in lacuri adanci rosie-bruna. Inotatoarele sunt albastrui, iar coada scobita adnc, cu aripioara de jos mai lunga.

Hranire: plante de balta, viermi si larve de insecte, pe care le inghite o data cu malul in care acestea traiesc,consuma raci, iar inainte de reproducere icre de stiuca si costris.

Se pescuieste la: vierme,larve de libelula,bobite de paine,porumb in lapte,arpacas,canepa prajita.






Stiuca

• 
  

( 3 Votes )



Denumire: Stiuca( Exos lucuis )
Familia: Esocidee

Raspandire in Romania: : Foarte raspindita in Delata Dunarii, in apele de ses, lacuri de acumulare.

Lungime: : 40 - 50 cm (exceptional 1,5 - 1,8m)
Greutate: 1 - 1,8 kg (exceptional 20 - 22 kg)

Aspect: Corp alungit, usor turtit lateral, capul lunguet ca un cioc de rata, gura larga, dinti puternici si acutiti. Culoarea spatelui variaza de la gri-verzui la galben, la negru sau cafeniu. Flancurile sunt marmorate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este galbui sau albicioasa.

Se hraneste cu: pesti mari si mici, pasari si mamifere acvatice, broaste, insecte.

Se pescuieste la: momeala artificiala(lingurita rotativa nr 4-6,linguri oscilante,voblere 7 cm-12 cm,twister);momeli vii (montura de pestisor viu)






Pastrav curcubeu

• 
  

( 1 Vote )



Denumire: Pastrav curcubeu (Oncorhynchus mykiss)
Familia: Salmonide

Raspandire in Romania: In toate apele dulci, rauri, lacuri.

Lungime: 23-25cm (maximum 50-90 cm)

Greutate: 800-1600g, rar 6kg

Aspect: Coloratia spinarii este albastruie-violeta, lateralele argintii iar burta albicioasa. Mijlocul corpului este strabatut de o linie lata roz-sidefie, care da stralucire de curcubeu. Nu are puncte rosii.

Hranire: viermi, moluste, larve de insecte si crustacei

Se pescuieste la : rama rosie,vierme,larve de libelule si unele exemplare mai mari la lingurita rotativa gen AGLIA 00.






Biban

• 
  

( 1 Vote )

Denumire: Biban (Perca Fluviatilis)
Familia: Percidelor

Raspandire in Romania: Prezent în lacurile litorale, in Dunare si baltile acesteia, in Bistrita, Olt, Timis, Mures, Cibin, in lacul Snagov, in Razelm si Mangalia si in toate lacurile,raurile din Transilvania.

Lungime: 20-30 cm
Greutate: 50–500 g

Aspect: Corp comprimat si foarte inalt. Ghebul porneste dupa uperculii ascutiti, are solzi marunti si zimtati care sunt bine prinsi in piele, linia laterala este aproape paralela cu linia spatelui, urmandu-i curba. Are o culoare inchisa, cu dungi caracteristice si reflexe predominante de verzui-cenusiu metalizat. Pe laterale are 5-9 dungi verticale de culoare mai inchisa. Aripa dorsala este prevazuta cu spini si foloseste ca sistem de autoaparare.

Hranire: pesti mici, raci, viermi, scoici si melci de apa, larve de insecte, icre, broaste.

Se pescuieste la: momeli naturale vii sau moarte, se prinde la naluci si la dandineta, pestisori argintii, boarta, plevusca, buchet de rame, dar si la bucatica. O momeala buna sunt proprii pui sau cei de Biban soare,twister, lingurite mici(00-1),rotativ.

[bella]

Ne revedem maine cu alte informatii despre pesti.

[iepurasul]

Am sa pun si informatii imediat.

[iepurasul]

Daca vrei un peste care sa se miste in permanenta in partea de jos a bazinului tau s-ar putea ca un peste capra sa fie ceea ce cauti. Este un peste carnivor care traieste in zonele cu pietris sau nisip din jurul recifelor de corali rascolind in permanenta fundul apei in cautarea micilor nevertebrate. Din zona gurii lor pornesc niste mustati cu ajutorul carora isi localizeaza mai bine prada.

Cum arata si cum se comporta


Sunt foarte rezistenti si, aproape in permanenta, activi, scormonind tot timpul prin partea inferioara a bazinului. Acesti pesti traiesc de obicei foarte putin. S-au facut studii care au dovedit ca acestfapt nu se datoreaza vreunei trasaturi fizice pe care pestele ar putea sa o aiba, ci mai degraba infometarii. Pestii capra sunt in permanenta activi si par ca nu se odihnesc niciodata, de aceea au nevoie de multa hrana. Intr-un mediu natural, aceasta agitatie ar fi productiva. Daca hranesti pestii de mai multe ori pe zi, vor trai foarte bine intr-un acvariu comunitar. Au nevoie de conditiile fizice tipice pentru un recif de corali: apa cald, curata si clara, temperatura in jur de 26-27 de grade Celsius, salinitate circa 36 ppm pH aproximativ 8,3.

Varietati


Parupeneus multifasciatus e o specie endemica zonei Filipine. Sunt de obicei de culoare roz cu cateva zone colorate in galben si prezinta trei benzi negre, late ce pornesc de la cap si sfarsesc la coada.
Alt peste capra originar din Pacific este Upeneus vittatus, si acest peste poate fi procurat cu usurinta din magazine. Acesti pesti traiesc in grupuri mici in jurul recifelor hrsnindu-se cu crevete, crabi si alte crustacee mici pe care le gasesc pe fundul apei. Culoarea lor este gri pana la argintiu si prezinta patru, cinci benzi galbene de-a lungul corpului.
Speciile originare din Atlantic sunt: Mulloides martinicus si Pseudupeneus maculatus. Ambele specii pot fi adaptate vietii de acvariu, dar numai daca sunt adusi in acvariu cand sunt inca pui. In linii mari, au aceleasi necesitati ca si fratii lor originari din Pacific. Este obligatoriu sa-i hranesti de mai multe ori pe zi.

[Maria212212]

Informatile despre pesti sunt foarte utile.
Bravo!

[Auras]

Pestele Clovn
Pestele clovn are o culoare portocalie stralucitoare, cu trei dungi albe. Aceste dungi sunt adesea marginite de culoare neagra. Dimensiunea lui este in medie de 9cm si traieste in grupuri la adapostul oferit de anemone.
Pestele Clovn poatrta si numele de pestele anemona, datorita relatiei speciale pe care o are cu aceasta planta.
Cel mai popular peste clovn este cel cu coada galbena, numit si amphiprion clarkii. El se adapteaza repede in acvariu, iar ceea ce il face atat de dorit este nuanta sa. Cei mai rari sunt pestii clovni rosii, sau amphiprion ephippium, cu un colorit puternic. Subfamilia amphiprioninae cuprinde 27 de specii.



SUR SA 02
Traieste cu precadere in Oceanul Pacific, in partea de vest. Prefera locurile ascunse si pietrele. Daca il tineti in acvariu, se va intelege foarte bine cu toate speciile de pesti. Prefera acvariile mijlocii si anemonele de genul Heteractis magnifica, Stichodactyla gigantea, S. mertensii . Pot trai foarte bine si fara gazda sa preferata, anemona. Acest peste a dezvoltat un parteneriat mutual cu anemonele de mare, odata ce a adoptata o anemona sau un recif le va apara cu indarzire. El stie cum sa evite atingerea otravitoare a a anemonelor.
Dieta sa trebuie sa includa atat alge cat si carne, este deci un peste omnivor. Necesita hranirea de 2 sau 3 ori pe zi cu mancare marina de calitate.
In mod uzual o femela are mai multi parteneri iar atunci cand femela dominanta moare, unul dintre masculi isi schimba sexul si devine femela pentru a o inlocui. Pestele clovn depune oua pe orice fel de suprafata plata, bineinteles la adapostul anemonelor. Masculul le pazeste timp de aproape 10 zile pana ies pestisorii.




SURSA 03
Reproducerea
Pestele clovn se imperecheaza pe tot parcursul anului. Femela da nastere la o singura fatare la circa 100-1000 de descendenti. Perechile formate pentru reproductie sunt monogame. Dupa ce femela depune ouale, masculul vine sa le fertilizeze.
Dupa o incubatie de 6-7 zile, ouale de peste clovn sunt apte pentru a ecloziona. Chiar inainte de eclozionare, embrionul este vizibil prin transparenta membranei oului. Dupa eclozionare, larva are o lungime de 3-4 mm si este aproape transparenta, exceptie facand ochii, sacul vitelin si prezenta catorva pigmenti. Indivizii nou eclozionati cad initial pe fundul marii, dar la scurt timp dupa aceasta sunt apti sa inoate spre straturile superficiale ale apei printr-un proces numit fototaxis. Din acest moment, larva isi petrece in jur de o saptamana plutind de-a lungul planctonului si este transportata pasiv de catre curentii oceanici. Stadiul larvar se termina atunci cand tinerii pesti clovn se instaleaza pe fundul marii, la aproximativ 8-12 zile de la eclozionare.

Pestele Piranha
Primul care a studiat vreodata un peste piranha a fost Aristotel, care i-a dat numele de Acitipmat Anaoi (Acitipnai avaos, adica in traducere libera, "flux nemilos"). El a ramas impresionat de comportamentul acestui peste si l-a folosit ca sursa de inspiratie pentru cateva din
Zona georafica
Pestii piranha (Pygocentrus) traiesc in Oceanul Indian, Marea Rosie, Marea Barents, Marea Alba, Marea Mediterana si alte mari din sud. De asemeni populeaza si Oceanul Pacific (in apropierea continentului Australia). În imaginea alaturata este prezentata distributia acestora.
Habitatul
Majoritatea pestilor piranha traiesc la adancimi mari si vin la suprafata doar atunci cand sunt fortati sa caute hrana.

Date generale
Pestii piranha (Pygocentrus), sunt o specie de pesti carnivori, cartilaginosi si homeotermi. Au in jur de 90-100 centimetri lungime si sunt foarte periculosi. Acesti pesti, datorita scheletului lor cartilaginous, compus dintr-un numar foarte mare de falange osoase in numar de 12, conectate prin mai multe zgarciuri inter-osoase, apartine supraclasei pestilor telosteeni (alaturi de rechini si casaloti).
Înfatisarea difera in functie de specie. De exemplu specia Pygocentrus nattereri este rosiatica sau albastuie si turtita, in timp ce pestii din specia Pygocentrus cariba, de altfel cea mai raspandita si cea mai cunoscuta specie de pe globul nostru pamantesc sunt gri si usor alungiti. Alti pesti piranha sunt negrii. Pestele piranha respira printr-un sistem de branhii si trahee.
Adaptari

Au forma hidro-dinamica. Sunt usor aplatizati datorita faptului ca pot trai la adancimi foarte mari (unii au fost intalniti chiar la adancimi de peste 12.000 metri, la presiuni acvatice de aproape 101.325 newtoni). Înotatoarea codala este hidro-dinamica si prezinta 2 lobi neegali ca marime si dimensiune, find astfel asimetrica. Ea ajuta aceasta specie de pesti sa innoate la adancimi foarte mari. Înotatoarele laterale si visceriale sunt de asemenea hidro-dinamice si sunt numite popular “lopeti" (“eit`sorpe" in limba bastinasilor micenieni din Africa). Solzii, prezinta un pigment numit lizozim si sunt foarte luciosi find adaptati adancimilor foarte mari.

Muscatura lor este mortala deoarece contine o substanta toxica numita azot piridoxinic, foarte utilizat astazi in medicina pe post de catalizator in separarea enzimelor conclusive. Pestii pirahna au cinci randuri de dinti ascutiti si contondenti, bine dezvoltati. Supravietuirea celui muscat depinde de aplicarea la timp a tratamentului corespunzator. Ei sunt periculosi mai ales in prezenta singelui.
Hranirea
Pirahna redau o spectaculoasa transformare in ceea ce priveste evolutia. Ei sunt singurii pesti carnivori de dimensiune mica. De obicei consuma alti pesti mai mari cum ar fi pastravii, stiucile , scrumbiile, melcii planctonici, meduzele. Uneori sunt atrasi de unele animale poichiloterme precum unele pasari acvatice, unele vidre sau de bursuci de mare si pot ataca chiar si omul. Un grup de pesti piranha pot sa ucida un om. Mai consuma si plante marine precum crinul de mare, corali.
Comportamentul
Ataca la fel ca rudele lor rechinii, insa modul lor de operare se aseamana mai mult cu rechinii de talie mai mica. O trasatura de-a lor este sa vaneze in grupuri astfel incat prada sa nu se poata apara.
Reproducerea
Îsi depun oale in adancurile apei si le clocesc timp de 3-4 luni, perioada numita “sezonul Pirahna" in care sunt inofensivi. Sunt hectici. Pestele piranha este hermafordit, cu alte cuvinte nu prezinta dimorfism sexual, dar nu toate speciile din clasa Pygocentrus au acesta caracteristica. În acest caz masculul si femela se imperecheaza in urma unui ceremonial de imperechere: masculul imprumuta culori mai vii capatand nuante de rosu si portocaliu (de obicei, mai tot timpul anului, masculul prezinta culori mai stringente, mai imperioase). Sezonul de reproducere este in lunile mai si iunie.
Specii de piranha

- Pygocentrus cariba
- Pygocentrus natterei
- Pygocentrus nattereri (Piranha cu burta rosie numit si "moartea rosie")
- Pygocentrus piraya (Piraya)
- Serrasalmus piraya (Piranha de San Francisco sau Piraya Piranha)
- Serrasalmus rhombeus (Piranha negru)
Mitologie
Ca totem, pestele piranha il intruchipa pe zeul african hulungupangez al razboiului Ka`Kakunra (Hat), divinitate detestata din cauza ferocitatii sale de comunitatile locale dar totusi care nu avea, cu toate acestea, un cult nelipsit de “continut" religios.
Film si teatru

Pestele pirahna a carei agresivitati este uimitoare a facut subiectul multor filme, printre care cel mai cunoscut, care poarta numele acestui peste, din 1978 regizat de Roger Corman. Un grup de piranha ajung in laguna Floridei, Sea World. Teroarea incepe cand Mike si Sean, fii lui Brody, fostul sef al politiei, se duc in Sea World, ca turisti, si cand tot aici apar noii “locatari", niste pui de pirahna, pe care iubita lui Mike, biologista Kathryn, e fericita sa-i studieze. Iata insa ca mama micutilor nu e prea incantata ca odraslele sale trebuie sa devina noua atractie a zonei turistice... Este un horror exceptional care te poate invata cat de periculosi sunt pestii piranha si cat de mult trebuie sa pretuiesti viata.
Dramaturgul René Descartes a scris o scurta piesa de teatru intitulata "Dansul pestilor piranha", unul din cele mai reusite comedii moderne din limba elvetiana. Numele piesei a fost preluat de compozitorul irlandez William Golding ca titlu pentru livretul operetei sale binecunoscute, intitulate "Nori de fum" (Smoky Clouds).




SURSA 02
Imaginea pestelui piranha a fost intotdeauna una terifianta. Un monstru al apelor in stare sa omoare chiar si oameni, daca acestia s-ar incumeta sa intre in apele in care el obisnuieste sa vaneze. Este acesta adevarul sau este doar o exagerare alimentata, in mare parte, de productiile hollywoodiene si de povestile exploratorilor?
Piranha sau piranas sunt pesti originari din America de Sud, recunoscuti pentru aspectul lor fioros si pentru voracitatea de care dau dovada atunci cand isi ataca victimele. In Venezuela mai poarta si numele de caribes.
Denumirea lor provine din Guarani, dialect local sud-american, care inseama peste cu dinti (pira= peste, ranha=dinte) sau peste-diavol (anha= diavol). Numele nu pare deloc o exagerare daca ne gandim ca, de cele mai multe ori, piranha a fost descris ca un ucigas feroce, care prin forta numarului reuseste sa doboare pana si cele mai mari animale.
In prezent, se estimeaza ca exista circa 20 de specii de piranha, majoritatea fiind localizate in bazinul Amazonului, desi in ultimii ani, mai multe exemplare au fost capturate si in SUA.
Desi nu depaseste 15-25 de cm ( foarte rar ajunge la 40-45 cm), piranha si-a capatat o reputatie de ucigas notoriu, asta si datorita faptului ca poate devora in cateva secunde vietati cu mult mai mari decat el, de cele mai multe ori, facand acest lucru cat prada este inca in viata.
De altfel, piranha nu se da inapoi de la a-si consuma semenii si chiar puii atunci cand resursele de hrana se reduc simtitor.
Este piranha un ucigas cu sange rece? Nimic mai fals, anunta cercetatorii de la Universitatea St. Andrews din Marea Britanie.
In opinia acestora, micutii “ucigasi” sunt de fapt omnivori, dieta lor fiind alcatuita, in general, din plante, crustacei, pesti si insecte. Ei sunt si necrofagi, declara aceiasi cercetatori, majoritatea speciilor consumand lesuri de animale sau chiar animale muribunde. Adevarul este ca dintre toate speciile cunoscute, doar trei sau patru pot reprezenta un potential pericol. Cea mai temuta specie este Pygocentrus nattereri sau piranha cu abdomen rosu.
Faptul ca traiesc si se hranesc in bancuri, a fost considerat multa vreme un comportament menit sa ii ajute pe acestia la vanatoare, in special la doborarea victimelor mai mari. In realitate, acesta este un comportament cat se poate de defensiv, spun specialistii. Este cunoscut ca piranha se afla in meniul multor specii: delfinii, caimanii, unele specii de batlani, arapaima sau pirarucu (peste amazonian care poate ajunge pana la 3 metri lungime si 200 Kg) si, nu in ultimul rand, omul.
Crearea unor aglomerari in care traiesc mai multi indivizi este esentiala supravietuirii speciei, declara Anne Magurran, unul dintre autorii studiului. S-a observat chiar ca bancurile de piranha devin mai mari pe masura ce apele raurilor in care traiesc incep sa scada, fapt care ii aduce pe acestia mult mai aproape de pradatorii lor naturali.
„Cercetarile arata ca piranha nu au un comportament organizat de vanatoare. Nu exista un conducator sau un grup de pesti care sa conduca atacul asupra victimei, exemplarele mature sexual traind, de cele mai multe ori, in mijlocul bancului pentru a putea fi protejate de eventualii atacatori. Marimea bancului este cea care face diferenta dintre a supravietui si a fi victima”, argumenteaza Anne Magurran.
Studiile facute in laborator si in mediul natural al pestilor piranha arata ca acestia sunt mai degraba fricosi decat ucigasi innascuti, asa cum se credea.
Piranha prefera locurile intunecoase si care abunda in vegetatie iesind la lumina doar in perioadele in care se hranesc.
Desi sunt, in continuare, considerati o specie foarte periculoasa, multi localnici sud-americani vaneaza piranha atat pentru carnea lor cat mai ales pentru dintii din care fac amulete, ustensile si arme. Mai nou, piranha sunt uscati si vanduti ca suveniruri pentru turisti, fapt care poate avea repercusini serioase asupra viitorului speciei.




SURSA 03
Pestele piranha este cunoscut drept cel mai de temut peste de apa curgatoare. Dintii sunt asa de ascutiti incat poate reteza chiar si cabluri din otel. Un animal de marimea unui porc il poate manca in doar cateva minute. Ataca pestii a caror lungime este de 4 ori mai mare decat latimea. Dintii maxilarului superior sunt la fel ca cei al maxilarului inferior, doar ca sunt putin mai mici astfel incat sa se imbine cu cei de jos. Dintii de pe maxila inferioara au 1-2cm. Maxilarul inferior este scos in afara, buzele se ridica dezvelind dintii. Este un peste mofturos in alegerea prazii, pescarii il ocolesc, astfel incat nici una din cele 18 speciide piranha nu sunt amenintate cu disparitia.

Platica
Platica este un peste de apa dulce, ce se gaseste in majoritatea raurilor si lacurilor din tarile europene.
Este un peste pasnic, extrem de sperios la zgomote puternice si miscare, preferand apa linistita. Acest peste se mentine in apropierea fundului apei, acolo unde vegetatia submersa nu este prea abundenta si unde poate scormoni nestingherit malul in cautarea hranei. Puietul de platica traieste in bancuri, la apa mica, iar exemplarele mari umbla izolate in apele mai adanci, adunandu-se numai in timpul reproducerii si spre iarna.
Platica se recunoaste dupa corpul sau latit, comprimat lateral si spatele inalt si arcuit. Capul este mic, avand gura mica, fara mustati, cu buze subtiri si fragile, adaptate gasirii hranei pe fundul apei.
Culoarea este variabila, mai deschisa sau mai intunecata, dupa apa in care traieste. Astfel, in rauri are culoarea argintie-galbuie pe flancuri, in balti fiind ruginie, iar in lacurile adanci, rosie-bruna. Inotatoarele sunt albastrui, iar coada scobita adanc, cu aripioara de jos mai lunga. Spinarea platicii este verde-cenusie, cu laturile si burta alba-argintie. Spatele este colorat masliniu-cenusiu, burta alb-argintiu la platicile tinere si galbui la cele mai batrane.
Hrana se compune din viermi, larve de insecte, crustacee si moluste de pe fundul apei, resturi vegetale, pe care le inghite o data cu malul in care acestea traiesc.
In perioada reproducerii, prin aprilie-mai, masculii prezinta pe corp si pe inotatoare niste tuberculi albi, care se ingalbenesc. Inotatoarea anala este deosebita fata de a altor pesti, fiind lunga si scobita.
Lungimea obisnuita este de 25-40cm, iar greutatea medie de 0,4-1 kg. Se pescuiesc uneori si exemplare de 60-70cm.



SURSA 02
In Romania este un peste comun in apele dulci, fara prea mare importanta pentru pescarii nostri. Traieste in rauri, din zona mrenei pana in Delta, in apele salmastre ale Razelmului si a fost intalnita chiar si pe litoralul Marii Negre.

Descriere si mod de viata: Platica este un peste deoosebit, forma corpului este inalta si puternic aplatizata, ochii mari, gura mică, fără mustăţi, semiinferioară, protractilă. Corpul este acoperit cu solzi moi, muchia burtii este lipsita de solzi. Culoarea platicii este foarte variata, exemplarele tinete au o culoare argintie deschisa cu spatele verde inchis – negru, crescand, se coloreaza in functie de mediul in care traiesc, pot ramne tot argintii, pot fi aurii – aramii sau chiar brum – maro inchis.
Platica poate fi caracterizata ca un peste pasnic, sperios, timid, se hraneste cu viermi, larve acvative, icre, crustacee si moluste mici si plante. Exemplarele mari devin agresive si se hranesc si cu pestisori.
In perioada de reproducere, masculului ii apar pe cap si pe spate niste tuberculi albi, numiti butoni de imprerechere. Primavara, cand apa ajunge la o temperatura de 18 grade, cardurile de platici cauta ape mici, bogate in vegetatie si incep "bataia" de depunere.




SURSA 03
Caractere morfologice şi mod de viaţă
Plătica are un corp turtit lateral cu o lungime între 30 - 50 cm, în cazuri de excepţie poate atinge lungimea de 85 cm şi o greutate de 7 kg. Ochii raportaţi la mărime sunt relativ mici. Peştele se poate recunoaşte uşor culoarea verzuie-cenuşie plumburie a solzilor pe spate. Pe părţile laterale are o culoare mai deschisă cu sclipiri perlat-metalice. La exemplarele mai în vârstă nuanţele devin de culoarea bronzului. Solzii sunt acoperiţi abundent de mucus. Inotătoarele sunt relativ lungi de culoare brun închis, prin lungimea mai mare a înotătoarelor plătica se poate deosebi de „Blicca bjoerkna” cu care a fost frecvent confundată. Prin depunerea icrelor în acelaşi timp cu alţi peşti apar prin încrucişări aşa numiţii „bastarzi”. Plătica în condiţii optime de viaţă poate atinge vârsta de 16 ani.
Răspândire

Peştele este răspândit în Europa la nord de Alpi şi Pirinei ca şi în peninsula Balcanică, Marea Caspică, Marea Neagră şi Lacul Aral. O subspecie numită plătica de Dunăre (Abramis brama danubii) trăieşte în Delta Dunării, iar subspecia „ Abramis brama orientalis” trăieşte în Marea Caspică şi Lacul Aral. In general plătica trăieşte în apele cu un curs domol, canale sau lacuri cu depuneri de mâl pe fund. Peştii trăiesc în grupuri mici pe fundul apei în apropiere de ţărmuri.
Hrănire
Plătica se hrăneşte cu larve de ţânţari, viermi care trăiesc în mâl, moluşte, melci ca şi plancton şi plante acvatice. In anii cu hrană puţină se adună în bancuri mari şi ca un aspirator trec prin mâlul de pe fundul apei. Pescarii cunosc aşa zisele drumuri ale plăticii unde ele se pot găsi apropape în mod regulat.
Reproducţie

Perioada depunerii icrelor durează ca. 2 săptămâni şi are loc în lunile aprilie şi iulie. La scimbarea bruscă a temperaturii va fi întreruptă depunerea icrelor, care însă ulterior va fi continuată. In perioada reproducţiei masculii vor stropi cu spermă icrele depuse de femele care pot varia între 150.000 şi 300.000 şi au dimensiunea între 1,6 - 2 mm. Puietul eclozionează la 3 - 12 zile şi se va fixa pe plantele acvatice. Puietul atinge vârsta maturităţii sexuale la 3 - 4 an. Potenţialul de înmuţire al plăticii este enorm în apele cu adâncime mică şi hrană abundentă. Această înmulţire excesivă este frânată de peştii răpitori şi cei care consumă puiet. In prezent plătica nu este o specie periclitată.

Mreana
Mreana face parte din supraclasa osteichthyes a pestilor ososi, facand parte din clasa actinopterygii, subclasa neopterygii, supraordinul ostariophysi, ordinul cypriniformes, familia cyprinidae, genul brabus.
Mreana are lungimea de 45-65 de cm rar intalnindu-se pesti de 80 de cm. Are corpul cu solzi marunti si are gura inferioara, cu buze carnoase si 4 mustati din care doua mai lungi si doua mai scurte. Mreana are ultima radie simpla si puternic ingrosata si zimtata marunt pe marginea posterioara. Mreana are coloratia uniforma, maslinie-galbuie si masculii adulti au pe cap tuberculi granulosi. Mreana traieste in raurile si paraiele de deal si din regiunea muntoasa pana la Dunare, preferand fundurile tari cu ceva prundis sau scobiturile malului. Mreana se hraneste mai ales in timpul noaptii cu viermi, moluste, larve de insecte, chiar pestisori. Se reproduce in lunile aprilie-mai, urcand in grupuri, cu femelele in frunte, pana aproape de zona pastravului, unde, la curent de apa repede, pe fund adanc, pietros sau nisipos, are loc depunerea icrelor care se lipesc de pietre. Mreana are icrele otravitoare.Este un peste intalnit in tara noastra in toate raurile si paraiele , fiind unul din pestii preferati ai pescarilor.



SURSA 02
Mreana este un peste deosebit de raspandit, cu precadere in Europa Centrala, unde poate fi gasit in aproape toate raurile. Este o buna inotatoare, ea parcurgand zilnic distante relativ mari in cautarea hranei. Exemplarele mai tinere se deplaseaza in grupuri, spre deosebire de cele mature.
Fata de celelalte specii de pesti, mreana poate fi usor recunoscuta dupa o serie de particularitati, printre care si aspectul exterior placut, chiar frumos.
Corpul alungit, aproape la fel de gros pe toata lungimea, de culoare verde-cenusie sau galbena-aurie, cu cele doua perechi de mustati prevazute cu cate un fir rosu pe toata lungimea lor, gura inferioara, cu buze groase, sunt alte semne dupa care poate fi recunoscuta mreana.
O alta particularitate o constituie prima radie a inotatoarei dorsale, care datorita osificarii a devenit un os puternic, orientat spre coada. Inotatoarea de sub coada nu ajunge pana la inceputul inotatoarei caudale, care este adanc decupata, in forma de "coada de randunica". Pe pielita dintre radiile inotatoarelor se disting puncte negre.

Adeseori, corpul mrenei este acoperit de solzi mici si este presarat cu puncte de culoare neagra.
Mreana are un corp relativ mare. In apele noastre, mreana creste relativ mare, ajungand pana la 10 kg greutate. Lungimea obisnuita este de 35-60 cm, iar greutatea medie de 1-2 kg; intalnim insa adeseori si exemplare cu o lungime de 70-80 cm, a caror greutate atinge chiar 4 kg.
Se hraneste mai ales noaptea, cu viermi, rame, moluste, larve de insecte, pestisori, melci si unele crustacee mici care traiesc pe fundul apei. Consuma in general hrana de origine animala, dar nu-i displac nici resturile vegetale de pe fundul raului, intrate in descompunere, devorand uneori chiar si icrele depuse de alti pesti pe albia raului.

Masculii devin maturi din punct de vedere sexual mai devreme decat femelele, care depun primele icre, de obicei, la varsta de 4 ani. In perioada premergatoare reproducerii, pe capetele si spatele masculilor adulti apar acele mici proeminente cornoase, denumite tuberculi granulosi, iar pe partile laterale se contureaza dungi transversale albicioase, care dispar la cateva zile dupa reproducere.
Perioada de reproducere are loc intre lunile mai-iulie, in functie de regiunea geografica. In functie de greutatea corporala, o femela depune 5000-12000 de boabe de icre de culoare galben-portocalie, cu un diametru de 2,2-2,5 mm. Icrele sunt putin lipicioase, fixindu-se astfel usor pe pietrele sau pietrisul care acopera albia raului. Icrele de mreana nu sunt comestibile, prezentand un anumit grad de toxicitate.
Durata de viata a unei mrene este de 15 ani.




SURSA 03
Biologie: Mai pretentioasa decat alte ciprinide, mreana prefera rauri curate, oxigenate, cu gropi si fund pietros - nisipos. Solitara si nocturna, se hraneste cu larve, viermi, crustacee, moluste si detritius vegetal.
Reproducerea are loc in mai-iunie cand masculii poarta pe cap butonii de imperechere, niste mici excrescente albe, uneori aparandu-le si mici dungi verticale pe corp. In aceasta perioada mrenele se aduna in grupuri mai mari si migreaza catre portiunile superioare ale raurilor. Femelele vor fi mereu in frunte urmate indeaproape de masculi. Cand intalnesc zone de pietroase, cu curent mai slab femelele depun circa 3000-8000 d eicre fecundate imediat de masculi. Pe durata calatoriei de depunere mrenele nu se hranesc. Iarna se aduna in grupuri mici, in zonele mai adanci ale raurilorsi se adapostesc sub pietre, nuse hranesc si intra intr-un fel de hibernare.
Mreana creste foarte incet, la 1 an masoara 7 cm, la 2 ani 14 cm, la 4 ani 27 cm iar la 8 ani abia ajunge la 48 cm.
Atentie!!!: Icrele de mreana sunt toxice, pot provoca indigestii severe.





Delta Dunarii
Un paradis natural se intinde la varsarea Dunarii in Marea Neagra, acolo unde fluviul isi incheie lunga calatorie de 2 860 km (1 788 de mile) de la izvorul sau din Muntii Padurea Neagra din Germania. Secole de-a randul, suprafata Deltei s-a extins datorita malului adus de fluviu, formandu-se astfel o retea de canale, de lacuri, de insule acoperite cu stuf, de paduri tropicale, de pasuni si de dune de nisip care acum acopera o suprafata de aproape 5 640 km2 (2 200 de mile patrate). Acest incredibil taram al apelor adaposteste peste trei sute de specii de pasari si nenumarate specii de pesti, de la sturioni la crapi si bibani, in timp ce varietatea de 1 150 de specii de plante cuprinde de la liane impletite pe trunchiurile copacilor in padurile de stejar pana la nuferi. Nu e, deci, de mirare ca UNESCO a desemnat Delta Dunarii ca fiind o "Rezervatie a Biosferei".
Liniste deplina intr-o fractiune de secunda
Timp de cinci mii de ani, o mica comunitate a trait in deplina armonie cu extraordinarul ecosistem al Deltei, castigandu-si existenta din pescuit, cresterea animalelor si din recoltarea stufului. Satele, unde singurele cai de acces sunt canalele care le strabat, par a fi neatinse de trecerea timpului. Ca vizitator, puteti explora cu barca acest uimitor refugiu natural de o liniste si un calm depline, aceasta experienta facandu-va sa va imaginati ca ati patruns intr-adevar in paginile unui reportaj din revista National Geographic.
Explorarea Deltei
Punctul de plecare pentru o aventuraa in Delta este de obicei Tulcea, un oras aproape la fel de vechi ca si Roma, situat in apropiere de locul unde Dunarea se desparte in cele trei brate principale, deci unde incepe lunca. In Tulcea veti gasi hoteluri moderne si muzee de Stiinte naturale ale Deltei. Orasul se afla la o distanta de 71 km (45 de mile) de Sulina, o asezare aproape la fel de veche, aflata la celalalt capat al bratului Sulina. Intre aceste doua puncte se pot face croaziere in timpul carora turistii pot admira, de pe confortabilele punti ale vaporaselor, flora, fauna si satele Deltei.
Rezervatiile naturale
Optsprezece rezervatii protejate si zone "tampon" sunt raspandite pe tot cuprinsul Deltei. Puteti ajunge la ele strabatand canale inguste, trecand pe langa plauri acoperiti cu stuf si pe langa paduri, prin locurile in care pelicanii si cormoranii se aduna ca sa prinda peste. Daca doriti sa explorati acest tinut salbatic in liniste, inchiriati o barca cu vasle si plimbati-va pe canalele cele mai mici. In acest scop veti avea nevoie de un permis eliberat de rezervatia Biosferei.
Minunile salbaticiei
Daca va opriti intr-un sat de pe malul apei, veti descoperi pescarii gatindu-si propria versiune a borsului rusesc la foc in aer liber. Cei care au gusturi mai rafinate pot incerca heringul de Dunare, crochete de morun sau nisetru prajit, care pot fi insotite de savuroasele vinuri locale Aligote, Muscat sau Merlot in restaurantele din Tulcea sau Sulina. Acest tinut salbatic al apelor va face sa descoperiti multe lucruri uimitoare. O excursie in Delta va ramane o amintire de neuitat din toate punctele de vedere.
Minunile salbaticiei
"Intre fluviile care au renume si care sunt navigabile cand vii de la mare este si Istrul ..." - nota Herodot din halicarnas in Istorii (484-425 i.H.), cea mai ceche descriere a tinuturilor de la Dunarea de Jos; Publius Ovidius Naso (cca 10-15 d.H) remarca si el ca "...Danubiu-i cel mai mare,/Mai jos de Nil sa fie, el nu vrea nicidecum".
Al doilea fluviu al Europei si al douazeci si saselea din lume, cu aproape 2.900 de kilometri lungime, peste 800.000 de kilometri patrati dimensiunea bazinului populat de circa 80.000.000 de locuitori din opt tari - aceasta ar fi cartea de vizita a generoasei cai de apa ce-si indeplineste statornic de milenii rolul "drumului mare" cunoscut, apreciat si "batut" de barcaze feniciene, trireme grecesti, galere romane, corabii si caravele bizantine, genoveze, galioane venetiene, bolozane turcesti, seice cazacesti, remorchere, slepuri si motonave in vremurile mai noi. "Istros" in limbajul argonautilor si in mitologia de pe malurile Nilului, "Phisos" la fenicieni, "Danare" - "Donaris" traco-get, "Istrus" - "Histr" - "Danubius" pentru romani, "Rio Divino" de la curtea lui Carol Quintul si "Le roi des fleuves de lEurope" in opinia lui Napoleon Bonaparte, Dunarea strabate pe teritoriul Romaniei ultimii 1.075 de kilometri incheiandu-si calea prin Delta - cea mai reprezentativa de pe batranul continent si una dintre cele mai complexe din lume."Intrata pe pamanturile tarii noastre ca printr-un monumental arc de triumf, prin Defileul Cazanelor, Dunarea o paraseste prin uriasul, somptuosul, mirificul evantai al deltei" (Geo Bogza). Este un capat de lume original, unic in feelul sau: cel mai tanar pamant al Europei vecin unora dintre cei mai batrani munti al planetei (Macin, masiv hercinic, cca 400.000.000 de ani) - petec de ape si pamant vesnic in lupta, mereu altfel, paienjenis de canaluri, grinduri, garle, paduri cu aspect tropical, dune fluvio-marine intr-o ampla, permanenta metamorfoza. Nu-i de mirare asadar ca informatiile de ordin istoric difera: acelasi Herodot credea ca Dunarea se imparte la varsare in cinci brate, relatare sustinuta de Eratostene din Alexandria si de grecul Polybiu (272-120 i.H.), contrazisa la inceputul mileniului I al erei noastre de geograful Strabon din Pont care numara sapte brate, de romanul Pliniu cel Batran convins ca erau sase, de egipteanul Claudiu Ptolemeu (cca 90-168 d.H.) revenit la sapte brate de varsare ale Dunarii in mare, inclusiv "Gura sfanta"; hartile Evului Mediu nu sunt nici ele mai consecvente, Dunarea se varsa ba in Marmara, ba in Dardanele, iar daca-si aduna totusi apele in Marea Neagra i se deseneaza fie un brat-doua, fie vreo cinci-sase, cate unul ratacit si prin portul Constanta... Abia in 1856 capitanul englez Spratt intocmeste o harta mai apropiata de realitate; adica de contemporaneitatea sa, pentru ca astazi lucrurile stau deja altfel: farurile instalate la malul marii in 1802 (Sulina) si 1865 (Sf. Gheorghe) se afla acum la doi-trei kilometri inapoia tarmului!Vom intelege, daca tinem seama de varful "deltei" - triunghiul asemanator literei grecesti care ii-a fost nasa - acolo unde se produce prima bufurcatie a bratelor, debitul mediu al fluviului este de cca. 6.300 de metri cubi pe secunda, ceea ce inseamna ca in doua minute se scurge o catitate de apa suficienta consumului pentru o zi a unui oras de peste 1.000.000 de locuitori; apa ce transporta in fiecare secunda aproximativ doua tone de aluviuni in suspensie.



SURSA 02
Delta Dunarii si complexul lagunar Razim, care au o intindere de 4340kmp, reprezinta cea mai noua unitate naturala din tara noastra. Sectorul deltaic de pe teritoriul romaniei insumeaza 2540kmp.
Pozitia geografica este definita de urmatoarele elemente:
* se afla in sud-estul tarii, fiind situata in nord-estul Podisului Dobrogei;
* este traversata de paralela de 45 de grade latitudine nordica;
* orasul Sulina constituie cel mai estic punct de pe teritoriul Romaniei.
Geneza. delta dunarii reprezinta o regiune joasa care acum 10.000 de ani, in urma ridicarii nivelului apelor Marii Negre, a fost transformata intr-un golf. Aluviunile transpotate de Dunare si cele aduse de curentii marini au creat bancuri de nisip desfasurate de la vest la est si, respectiv, de la nord la sud. Cand acestea au atins suprafata apei, in golf a aparut uscatul, respectiv grindurile (cu dimensiuni variabile) incadrate de canale prin care se scurgeau apele fluviului.
Atestari istorico-geogrefice despre Delta Dunarii apar in numeroase texte si harti inca din antichitate. De pilda, Herodot (secolul al-V-lea i.Cr.)indica un spatiu cu bancuri de nisip intre care se aflau brate cu apa, iar Strabo indica sapte brate,intre care se aflau insule, idee reluata si de Pliniu cel Batran, Ptolemeu s.a.
Relieful. Regiunea deltei este o campie in formare alcatuita din relief pozitiv (grindurile) si relief negativ (bratele Dunarii, canalele, garlele,depresiunile lacustre)
Uscatul deltaic reprezinta numai 13% din suprafata si este alcatuit din:
* grinduri fluviale longitudinale, cu orientari de la vest la est, care insotesc baratele Dunarii;
* grinduri fluvio-maritime, cu orientari de la nord la sud create prin actiunea comuna a Dunarii si a marii;
* grinduri continentale care reprezinbta resturi dintr-un usat mai vechi (predeltaic);
Clima Deltei Dunarii este temperat continentala, cu vanturi din est si nord-est (care vara aduc din Europa de Est aer uscat si foarte cald, si iarna aer rece care provoaca geruri si viscole),din vest (aer umed) si dinspre Marea Neagra. Temperatura medie anuala este in jur de 11 grade celsius ; iarna variaza foarte putin, intre -1 grad si -1,5 grade C , iar vara esrte in jur de 21 grade C. Precipitatiile sunt putine (350-450mm) si cad neuniform in timpul anului.
Apele. Prin cele trei brate principale Dunarea varsa in mare o cantitae insemnata de apa (6400mc/an) si aluviuni (peste 67 milioane tone/an)repartizate astfel :
* Bratul Chilia, situat la nrd transporta 60% din volumul de apa si aluviuni si formaeza o delta proprie (secundara)
* Bratul Sulina, situat in partea de mijloc a deltei, are un curs rectiliniu. Este permanent dregat pentru navigatia navelor de mare tonaj ; transporta anual 18% din volumul de apa.
* Bratul Sf. Gheorghe, orientat spre sud, sud-est, cu un curs relativ sinuos,transpota 22% din volumul de apa .
Flora este reprezentata prin plante cum sunt stuful, papura, rogozul, nuferii etc.,in zonele cu lacuri garle si mlastini, pri arbori ca salcia ,plopul, stejarul frasinulsi plante agatatoare. Padurea Letea are un aspect luxuriant.
Fauna este variata, cuprinzand :
* mamifere (mistret, vulpe, cainele enot, vidra, nurca etc.)
* pesti (crap, stiuca, salau, sturioni, somn)
* aproximativ 300 de specii de pasari, majoritea migratoare.
Solurile sunt slab evoluate, au o grosime redusa, fiind majoritatea nisipoase (pe grinduri)
Importanta economica. Regiunea constituie cea mai insemnata zona piscicola din Romania. Se cultiva cereale si se cresc animale. Se mai exploateaza stuf pentru celuloza. Delta Dunarii prezinta o mare importanta turistica.




SURSA 03
Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România, şi parţial în Ucraina, este cea mai mare şi cea mai bine conservată dintre deltele europene.
Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie a biosferei.
Geografie

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podişul Dobrogei, la nord formează graniţa cu Ucraina, iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45°, latitudine N şi de meridianul de 29°, longitudine E. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim - Sinoe 5050 km², din care 732 km² aparţin Ucrainei, Deltei propriu-zise revenindu-i o suprafaţă de 2540 km².
Dunărea ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă în două braţe, Braţul Chilia la nord şi Braţul Tulcea la sud, braţ care mai apoi la Ceatal Sfantu Gheorghe, se desparte în Braţul Sulina şi Braţul Sfântul Gheorghe.
Braţul Chilia, formează graniţa cu Ucraina, şi transportă pe cursul său de o lungime de 104 km², 60% din apele şi aluviunile Dunării. Datorită celor 67 milioane de tone aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării creşte anual cu aprox. 40 m².
Braţul Sulina este situat în mijlocul Deltei, şi spre deosebire de Chilia are un curs rectiliniu, fiind permanent dragat şi întreţinut pentru navigaţia vaselor maritime. Are o lungime de 71 km şi transportă 18% din volumul de apă al Dunării.
Cursul Braţului Sfântul Gheorghe este orientat spre sud-est, şi se desfăşoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.
Geologie

Delta Dunării este plasată, din punct vedere geologic , într-o regiune mobilă a scoarţei terestre numită Platforma Deltei Dunării (regiunea predobrogeană). Platforma Deltei Dunării vine în contact în partea de sud-vest cu Orogenul Nord Dobrogean, prin falia Oancea-Sf. Gheorghe, care este aproximativ paralelă cu Braţul Sfântu Gheorghe.
Structura geologică a acesteia este alcătuită dintr-un fundament cristalin peste care se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de depozite paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene şi cuaternare, derminate prin forajele de mare şi mică adâncime efectuate în zonă. Depozitele de vârstă Paleozoică, ce aparţin etajelor Silurian-Permian (438-230 milioane de ani), sunt alcătuite din calcare, dolomite, siltite, gresii litice, cu intercalaţii de tufuri vitroclastice.
Depozitele de vârstă Triasică (248-213 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, din siltite feruginoase, argilite, gresii, microconglomerate, cu intercalaţii de porfire feldspatice, diabaze şi melafire, iar transgresiv apar dolomite, gresii calcaroase, siltite, marne ş.a., ce conţin specii vegetale (Striatoabietites sp., Ovalipollis ovalis ş.a.), foraminifere (Glomospirella sp., Spirillina sp. ş.a.), conodonde (Gondolella navicula, Gladiogondolella tethydis ş.a.).
Depozitele de vârstă Jurasică (epocile Dogger-Malm – 176-142 milioane de ani) sunt alcătuite în principal din calcare (la bază), argile calcaroase, gresii, precum şi calcare cenuşii şi gălbui (la partea superioară), cu fosile de foraminifere (Textularia jurassica, Spirillina orbicula ş.a.), dinofagelate (Nannoceceratopsis spicula, N. pellucida, Ctenidodinium panneum ş.a.) etc. Depozitele de vârstă Cretacică ce aparţin etajelor Apţian-Senonian (121-65 milioane de ani) sunt alcătuite, în principal, din argile şi siltite feruginoase, cu intercalaţii de gresii fine sau dolomite gipsifere, ce conţin o fitocenoză săracă cu Trilobosporilites apiverucatus, Clavifera triplex etc.

Depozitele de vârstă Neogenă (etajele Sarmaţian-Romanian – 13,5-1,8 milioane de ani) sunt alcătuite dintr-o succesiune de strate cu calcare lumaşelice, nisipuri, siltite şi argile, cu Mactra sp., nisipuri, siltite şi argile roşcate, cu Dosinia maeotica, nisipuri fine cenuşii (cu Dreissena rimestiensis, Limnocardium sp., nisipuri cu Stylodacna orientalis şi nisipuri cu intercalaţii de argile, ce conţin specimene de Viviparus bifarcinatus, Dreissena polymorpha etc.
Depozitele de vârstă Cuaternară (depozite deltaice ce aparţin etajelor Pleistocen-Holocen – 1,8-0,01 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, dintr-un strat de argile roşii-carămizii urmate de o succesiune de strate de pietrişuri, nisipuri, siltite, argile şi strate de loess, iar la partea superioară se dispun aluviuni de origine fluviatilă şi fluvio-lacustră.
Geomorfologie
Delta Dunării, situată în partea de N-V a Mării Negre (între 44˚46’00” lat. N – platforma Bugeac, 45˚40’00” lat. N şi 28˚40’24” long. E – Orogenul Nord Dobrogean, respectiv 29˚40’50” long. E – platforma Mării Neagre), reprezintă din punct de vedere geomorfologic un relief de acumulare dezvoltat la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră.

Conform clasificării FAO, Delta Dunării este inclusă la categoria formelor de relief regionale de tip câmpie umedă pe depozite aluviale fluviatile cu un grad ridicat de fragmentare.
Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri şi forme de relief negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub forma unei suprafeţe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniş de ape: braţe de fluviu, canale şi gârle, punctată de lacuri şi japşe. Diferenţele de altitudine, faţă de nivelul mării, sunt de 8-10 m în zona grindurilor şi -2 - -4 m în zona depresiunile lacustre.
Teritoriul Deltei Dunării se împarte în două subregiuni geografice şi anume: Delta propriu-zisă ce ocupă o suprafaţă de 4.250 km2, aflată între braţele fluviului,şi zona complexului Razim, cu o suprafaţă de 990 km2. Din punct de vedere fizico-geografic Delta se împarte transversal pe braţele fluviului în două mari subregiuni naturale: delta fluvială şi delta maritimă.
Delta fluvială ocupă peste 65% din suprafaţa totală a deltei şi se întinde de la ceatalul Izmail, spre aval, până la grindurile Letea şi Caraorman, pe linia Periprava (pe braţul Chilia) – Crişan (pe braţul Sulina) – Ivancea (pe braţul Sf. Gheorghe) – Crasnicol – Perişor. Această subregiune a Deltei Dunării este împărţită în mai multe unităţi naturale cum ar fi: Depresiunea Sireasa, Depresiunea Şontea-Furtuna, Depresiunea Pardina, Depresiunea Matiţa-Merhei, Grindul Chilia, Grindul Stipoc, Ostrovul Tătaru, Ostrovul Babina, Ostrovul Cernovca, Depresiunea Litcov, Depresiunea Erenciuc, Depresiunea Roşca-Buhaiova, Lunca Tulcea-Murighiol şi Depresiunea Dranov-Dunavăţ, etc.
Delta maritimă ocupă mai puţin de 35% din suprafaţa Deltei Dunării, la răsărit de linia Periprava-Crişan-Ivancea-Crasnicol-Perişor. În această subregiune, ca şi în cazul deltei fluviale, întâlnim zone cu relief pozitiv şi negativ dar, spre deosebire de prima subregiune, fundul depresiunilor este sub nivelul mării în cele mai multe cazuri.
Climă

Delta Dunarii se încadreaza în spatiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spatiile acvatice plane si foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetatie, întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurile marine, alcatuiesc o suprafata activa specifica deltei si lagunelor adiacente, cu totul diferita de cea a stepelor pontice.
Aceasta suprafata activa reactioneaza fata de radiatia totala receptionata si de circulatia generala a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiatia totala variaza între un minim de 3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarna si un maxim de 17 Kcl./cmp, in luna iulie. In functie de intesitatea activitatii centrilor barici principali se instaleaza conditii specifice de vreme : zile de iarna blânde (când activeaza centrul baric nord-est european), zile de iarna geroase, cu vânturi puternice (când actioneaza anticiclonii nord-atlantici), zile de vara calde si uscate (când actionaza anticiclonii tropicali atlantici), zile de vara ploioase (când interactioneaza aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).
Durata de stralucire a soarelui este mare, media multianuala fiind de 2250 ore, dar poate ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusa. Temperatura se distribuie neuniform pe suprafata deltei. Mediile multianuale indica cresterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuala este de 10,94 C, în delta fluviala (Gorgova), de 10,96 C, pe tarmul marii (Sulina), de 11,05 C, iar în largul Marii Negre (Platforma Gloria), de 11,86 C.

Amplitudinile medii zilnice reflecta diferentele mari datorate naturii suprafetei active : la Gorgova variaza între un maxim de 9 C (în iulie) si un minim de 3,8 C (in decembrie), la Sulina între 2,8 C (în iulie) si 1,4 C (în noembrie), iar la statia Gloria între 2,3 C (în iulie) si 1 C (în decembrie si februarie). Sumele anuale ale temperaurilor medii zilnice efective se apropie de 1600 C. Umezeala aerului înregistreaza cele mai mari valori de pe teritoriul României. Umezeala relativa a aerului variaza iarna între 88 - 84% la Gorgova si 89 85% la Sulina si Sfântu Gheorghe, iar vara, între 69 - 71% la Gorgova si 77 - 80%, la Sulina si Sfântu Gheorghe. Precipitatiile sunt reduse cantitativ si scad de la vest spre est datorita efectului suprafetei active specifice deltei, precum si al Marii Negre. La intrarea în Delta Dunarii (Tulcea) se înregistreaza o cantitate medie multianula a precipitatiilor de 450 mm, iar la Sulina, de 360mm. In cea ma mare parte a deltei cad între 350 si 400 mm ploaie, iar pe litoralul deltaic si cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm.
Stratul de zapada este subtire si se mentine perioade scurte de timp, numai în iernile mai aspre.Asemenea situatii s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985, când apele marii lânga tarm au înghetat timp de 45 - 60 zile. Vânturile dominante bat din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerari de vânt înregistrându-se iarna si în sezoanele de tranzitie. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spatiul Deltei Dunarii. La intrarea în delta, la Tulcea, mediile pe 90 ani releva ca sunt 142 zile de vara si 60 zile de iarna, iar primaverile au durata aproape egala cu toamnele. La Sulina aceleasi medii multianuale indica 145 zile de vara si numai 15 zile de iarna, iar primaverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).
Floră

Vegetaţia deltei este reprezentată în mare parte de o vegetaţie specifică mlaştinilor(stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia piticã) şi ocupă 78% din totalul suprafeţei. Zăvoaiele ocupă 6% din suprafaţa deltei, fiind păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, fiind periodic inundate, , iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetaţie acvatică şi plutitoare, ocupând 2% din suprafaţa deltei. De asemenea, există păduri pe câmpurile Letea şi Caraorman şi sunt alcătuite din stejar brumãriu, stejar pedunculat, frasin, plop tremurãtor, ulm, plante agăţătoare.
Faună

Conţine mai mult de 320 de specii de păsări ca şi 45 de specii de peşte de apă dulce în numeroasele sale lacuri şi japşe. Acesta este locul unde milioane de păsări din diferite colţuri ale Pământului (Europa, Asia, Africa, Marea Mediterană) vin să cuibărească.

[Maria212212]

Castigatorul:

[Maria212212]

Pentru feline avem o varietate de poze























Aveti voie sa votati de doua ori,pentru cea mai frumoasa felina si pentru cea mai amuzanta felina

[Auras]

Votez pentru....


Si pentru....

[Auras]

Albisiniana

Origine. Chiar daca radacinile acestei rase se gasesc in Etiopia de astazi, originea pisicii este engleza.Ea este rezultatul incrucisarilor dintre un mascul Zula, provenit din Etiopia si Europeana gri-inchis.Este o rasa care a fost recunoscuta oficial din anul 1926, dupa care s-a perfectionat in mod continuu pana la forma intalnita astazi.

Insusiri morfologice. Rasa de pisica Abisiniana este una cu o armonie aproape perfecta, se caracterizeaza printr-un cap usor triunghiular, relativ lung si delicat.Nasul are o dezvoltare armonioasa, de culoare inchisa si prevazut cu o bordura subtire si neagra.

Ochii Abinisienelor sunt mari, expresivi, bine deschisi, in forma de migdala si inconjurati de un chenar negru.Culoarea ochilor poate fi verde, chihlimbar sau alunie.unii crescatori pasionati ai acestei rase afirma ca indubitabil, culoarea ochilor se schimba dupa dispozitia pisicii si starea sa de sanatate.

Urechile au o dezvoltare mijlocie, departate la baza si ridicate intr-o pozitie tipica, parca pentru a sesiza un eventual zgomot.Varful urechilor este usor rotunjit si uneori se intalneste la varful lor o tufa de mici peri, asemanator cu cei prezenti la ras.

Gatul este bine dezvoltat, proportional si armonios, cu miscari elegante, ca de altfel ale intregului corp.
Trunchiul este de talie mijlocie, lung si subtire, suplu si foarte bine proportionat, ancorat pe membre lungi si fine, dar ferme.Coada este lunga si de forma rotunda, ce se subtiaza spre extremitatea libera.Ea, ca de altfel intregul corp, este acoperita de un par des, ce imbraca foarte strans aceasta regiune.

Abisiana tipica, este denumita "iepure"a avand in vedere culoarea sa si mai ales pigmentatia parului sub forma a 2-3 benzi inchise.Firele de par astfel colorate sunt distribuite pe toata suprafata corpului, fara a forma pete sau desene, dar pe regiunile inferioare au o culoare mai deschisa, ceea ce face ca roba sa fie de un brun spre roscat-inchis, asemanatoare iepurelui, de unde si denumirea.
Dupa culoarea principala a robei se disting mai multe varietati de Abisiana, dintre care 8 sunt deja recunoscute oficial.

Caracter si comportament. Aspectul pisicilor Abisiniene, indiferent daca sunt in repaus sau miscare, este foarte seducator. Pisica vioaie, , foarte dezghetata si de o inteligenta remarcabila faca dovada in acelasi timp a unei mari prudente fata de un obiect sau o persoana necunoscuta.

Este un foarte bun companion, bland si afectuos, foarte atasat de stapan, caruia i se daruieste in totalitate, cu conditia de reciprocitate, altfel devine trista si uneori paraseste locuinta neprimitoare.

Se vor evita perioadele lungi de timp in care pisica ramane singura, deoarece nu accepta singuratatea, dar in acelasi timp, nu este fericita nici cand mai exista mai multe pisici in aceeasi casa.

Foarte jucausa, chiar la o varsta mai inaintata, se supune total stapanului, fara insa a accepta ridicarea tonalitatii vocii sau folosirea metodelor de constrangere inadecvate. Daca este tachinata cu insistenta, prefera sa paraseasca locul decat sa riposteze sau sa-si manifeste atitudinea sa rea.

Aceasta pisica are nevoie de spatiu pentru miscare, iar daca este crescuta intr-un apartament, este indicat sa-i oferim posibilitatea de a circula fara restrictie dintr-o camera intr-alta.

Deoarece ii place sa contemple totul de la inaltime, sa nu ne miram daca o vom vedea pe dulap, iar daca beneficiem si de gradina, atunci va fi extrem de fericita sa poata sa se catere prin copaci si sa sara cu o mare dexteritate si suplete de pe o creanga pe alta.
Putin mofturoasa se multumeste cu aproape toate componentele alimentare ale ratiei omului, dar le prefera totusi pe cele proaspete sau conservate de origine animala.

Varietati. Din numeroase varietati ale rasei Abinisiene, putem enumera cateva care sunt mai importante si mai raspandite si anume: Abisiniana albastra, Abinisiana bej, la care se mai pot adauga cele ciocolatii, galbene, aurii, agutty etc.

[Auras]

Rasa Birmaneza

Pisica birmaneza este originara din Burma(Birmania) aici fiind considerata ca fiind sacra un numar insemnat de ani.Pisica birmaneza este un animal care se preteaza usor vietii de apartament.

Caracteristica pisicii birmaneze este culoare crem ciocolatie a blanitei insa atentie, cand sunt pui dar mai ales cand sunt extrem de tinere (la varsta de cateva zile) sunt complet albi. Blanita spre deosebire de a pisicii siameze este ceva mai pufoasa. Ochii sunt intotdeauna rotunzi si albastri.

In ceea ce priveste pisicile birmaneze este indicat sa fie hranite de doua ori pe zi dar si in cazul in care ar manca ceva mai mult tot nu este predispusa catre obezitate. Baie recomandam sa i se faca o data pe luna cu apa calduta si cu un sampon fie luat din pet-shop fie unul cu ph neutru utilizat pentru bebelusi.

Asadar daca doriti o companie selecta, gratioasa, nu foarte pretentioasa recomandam calduros pisica birmaneza.

Cornish Rex (rase de pisici exotice)

Origine. Aceasta rasa, numita si pisica astrahan, este originara din Anglia, dar o forma asemanatoare a fost obtinuta sin in Franta, cu diferente morfologice care le situeaza pe pozitii de sine statatoare si cu standarde diferite.

Insusiri morfologice. La Rexul european, caracteristic este capul triunghiular, larg intre urechile bine dezvoltate si relativ inalte.Pe fata externa se poate observa un puf foarte fin, care acopera urechile.

Ochii bine dezvoltati, deschisi, de forma oblica, au o culoare vie galben-verzuie, in armonie cu corpul animalului.Gatul este lung si bine evidentiat.
Corpul are o dezvoltare medie, solid si bine imbracat in musculatura, fara a fi totusi gras, este longilin si cu perimetru relativ constant pe toata lungimea lui.

Membrele sunt potrivit de lungi, de forma ovala si fine, iar coada este lunga, tronconica, fina si acoperita de par.
Parul este matasos si des, bine ondulat, ceea ce-i da un aspect deosebit de interesant.Culorile sunt extrem de variate, atat uni- cat si bicolore.

Rexul englezesc, Cornish, se caracterizeaza printr-un corp solid, musculos, purtat de membre lungi si subtiri.Coada este lunga si subtire, acoperita de un par ondulat si des.
Capul este ceva mai ingust decat la Rexul european, cuneiform, cu un nas relativ lung si o barbie puternica.Fruntea este plata si pierduta.
Din profil, linia fronto-nazala este in cele mai multe cazuri dreapta.Urechile, prinse sus, sunt mari, largi la baza si rotunjite la varf, acoperite de un par foarte fin.

Ochii, de forma ovala si de marime medie, sunt de culoare galbena-verzuie, de obiecei in ton cu roba animalului si foarte stralucitori.
Corpul este acoperit de par scurt si des, ondulat sau buclat, mai ales in partea dorsala, incat la prima vedere, ai impresia ca pisica a fost la coafor, de unde si denumirea rasei.

Caracter si comportament. Rexul se caracterizeaza prin inteligenta, docilitate, cochetarie si multa afectiune.Se acomodeaza usor cu copiii si rareori are un comportament nedorit.Solicita mult compania omului si prefera locurile unde gaseste o sursa de caldura, care reprezinta zonele ideale pentru ea.

Se deplaseaza cu multa usurinta si invata repede regulile casei, pe care le incalca extrem de rar.
Se ataseaza repede de stapanul sau, dar este foarte bun companion si pentru celelalte persoane din casa.Are marele avantaj ca nu ii pica parul.

Alimentatia trebuie sa fie bogata in grasimi si calorii pentru a compensa pierderea de caldura, datorita parului foarte scurt.Pisoii sunt foarte precoce si de mici se joaca cu multa placere, fiind totodata curiosi la tot ce se intampla in jurul lor.

Rex Devon

Origine. Aceasta pisica a aparut in Anglia, in comitatul Devon, cand un pisoi cu parul zbarlit abandonat intr-o mina parasita, a fost gasit in folosit apoi la reproductie, fondand linia Rex Devon.

Insusiri morfologice. Rasa se caracterizeaza printr-un cap triunghiular cu botul scurt si pometii proeminenti, o barbie ferma si obrajii plini.Urechile sunt foarte mari, cu varfurile usor rotunjite si acoperite de un par extrem de fin.Mustatile si sprancenile sunt frizate.Ochii sunt bine indepartati intre ei, de forma relativ ovala, bine deschisi, stralucitori si culoarea in ton cu roba.

Corpul este bine dezvoltat, de talie medie, longilin si sprijinit pe membrele lungi si fine, cele posterioare fiind usor mai lungi comparativ cu cele anterioare.Gatul este lung si subtire, dar bine armonizat cu regiunile invecinate.

Parul este des, fin, moale la palpat si ondulat, ceea ce da o impresie deosebita din punct de vedere estetic, dar mai putin frizat comparativ cu cel al rasei Cornish.Culorile sunt numeroase si nu exista restrictii din acest punct de vedere.

Caracter si comportament. Asemanator cu cealalta varietate de Rex, aceasta pisica se remarca prin calm, inteligenta, sobrietate si multa eleganta.Nu suporta sa fie luata in brate prea des, dar ii place foarte mult sa stea in apropierea stapanului.

Animal docil, este totodata ascultator si intelegator, obisnuindu-se usor cu invatarea unor elemente de baza.Se deplaseaza tot timpul aproape in acelasi ritm si prefera sa cunoasca toate colturile locuintei sau zonei in care este crescuta.

Accepta cu multa placere locurile calduroase, ferite de curenti si nu este prea multumita la variatiile mari de temperatura si zgomote.

Varietati. Datorita numeroaselor incrucisari, mai mult sau mai putin controlate, este imposibil de a le enumera sau defini cu exactitate.In marea majoritate, varietatile obtinute pana in prezent nu sunt recunoscute de asociatiile internationale.

[Auras]

Sterilizarea (castrarea) pisicilor. Argumente pro.

Sterilizarea pisicilor este o procedura benefica atat pentru animal cat si pentru stapan. Multa vreme s-a crezut ca interventia chirurgicala de castrare trebuie efectuata numai dupa ce pisica a avut un rand de pui, dupa ce pisica a implinit 6 luni sau dupa ce a avut primul ciclu de “calduri”. Totusi, cercetarile actuale au demonstrat ca sterilizarea poate fi efectuata fara probleme chiar si de la varsta de 2-3 luni. Mai mult decat atat, se pare ca sterilizarea la varste mici prezinta chiar avantaje (ex: recuperare mai rapida). Consultati-va cu un medic veterinar, el este singurul care poate decide ce este mai bine pentru pisica sau motanelul dumneavoastra! Castrarea este o interventie chirurgicala simpla, care in general nu pune probleme, pisicile recuperandu-se in doar cateva zile.

Iata mai jos motivele pentru care recomandam sterilizarea pisicilor:
1. Pisicile sterilizate sunt mai sanatoase si traiesc mai mult. Prin sterilizare se elimina riscurile ca pisicile sa dezvolte o multitudine de afectiuni mortale ale aparatului reproducator: cancerul uterin, cancerul ovarian, piometrul, endometrita, cancerul mamar, displazia mamara, cancerul testicular, epididimita etc.
2. Pisicile sterilizate nu vor mai experimenta stresul generat de perioadele de calduri. In perioada de calduri pisicile nu isi pot controla instinctele sexuale si manifesta o serie de comportamente care pot fi deranjante. Ele vor incerca prin toate mijloacele sa-si gaseasca un partener sexual si vor fi capabile chiar sa evadeze din casa. Castrarea va elimina astfel riscurile de evadare a animalului, de ranire accidentala sau de agresiune din partea altor pisici in timpul ritualului de imperechere.
3. Pisicile castrate nu vor mai manifesta comportamente agresive sau agresivitatea se va reduce mult.
4. Pisicile sterilizate sunt companioni mult mai buni. Ele sunt mai calme si mai afectuoase, mai putin inclinate sa dezvolte probleme de folosire a litierei etc.
5. Odata sterilizate, pisicile pot fi gazduite in perechi sau chiar grupuri, fara a exista pericolul unor gestatii neplanificate si repetate. De asemenea riscul aparitiei unor conflicte si agresiuni este mult redus.
6. Pisicile castrate nu isi vor mai marca teritoriul cu urina. Desi pare greu de crezut nu numai motanii isi marcheaza teritoriul ci si femelele o fac. Urina pisicilor este urat mirositoare si acest obicei de marcare poate deveni foarte deranjant pentru stapan.
7. Prin sterilizare impiedicati cresterea numarului de pisici abandonate sau crescute in conditii necorespunzatoare. Retineti ca o pisica fertila si urmasii sai pot da nastere unui numar impresionant de circa 70.000 de pui in numai 6 ani! Daca va sterilizati pisica nu va veti putea numara printre cei care, cu iresponsabilitate, nu fac decat sa mareasca numarul animalelor care duc o viata chinuita sau trebuie eutanasiate.
Atentie! Daca va decideti sa castrati pisica alegeti un veterinar care a mai efectuat cu succes astfel de proceduri si sfatuiti-va cu el in ceea ce priveste aspectele pre-operatorii si ingrijirea post-operatorie.

[Auras]

Pisica bolnava? Cand trebuie sa apelam la veterinar?

De multe ori pisicutele au de suferit din cauza nestiintei sau neglijentei stapanilor. Este foarte important sa intelegem ca singurul care poate trata o pisicuta bolnava este veterinarul. Internetul sau prietenii ne pot oferi informatii, insa, daca avem suspiciuni cu privire la sanatatea animalului nostru, prima persoana la care apelam trebuie sa fie veterinarul. El va sti cu siguranta cum sa abordeze problema si, daca e cazul, ce tratament sa prescrie. Nici o pisicuta nu trebuie diagnosticata decat in urma unui examen clinic. Sfaturile veterinarului vor trebui urmate pentru a asigura pisicutei noastre o viata cat mai buna.
In cele ce urmeaza vom incerca sa va ajutam sa supravegheati pisicuta dumneavoastra pentru a putea decide corect momentul in care este nevoie de interventia veterinarului.
Cunoaste-ti pisica! Este foarte important sa va cunoasteti pisicuta. Observati-o indeaproape si retineti modul ei normal de viata. In acest fel veti putea sesiza imediat aparitia vreunei schimbari in comportamentul si conditia fizica a animalului. Iata ce trebuie sa urmariti:
- obiceiurile alimentare: cat si cand mananca (lipsa poftei de mancare poate sugera o boala, mai ales cand este insotita si de alte simptome);
- obiceiurile de excretie: dimensiunea, culoarea, mirosul si consistenta fecalelor; culoarea si cantitatea de urina; frecventa urinarilor (diareea, constipatia, neputinta de a urina sunt semne clare ce indica necesitatea unui consult veterinar);
- mersul pisicii (orice schimbare intervenita in umbletul pisicutei necesita un consult veterinar);

[Auras]

Parazitii intestinali la pisici

Infestarea cu paraziti intestinali este foarte des intalnita la pisici, iar puii sunt mai vulnerabili decat adultii la astfel de afectiuni. Este foarte important sa tratati aceste infestari cu paraziti ale pisicilor dumneavoastra din urmatoarele motive:
- protectia animalului. Infestarea cu paraziti este daunatoare sanatatii animalului si o infestare masiva poate fi chiar fatala.
- protectia dumnavoastra. Parazitii intestinali pot fi transmisi si omului, cauzand diferite probleme de sanatate! Copiii sunt de asemenea mai expusi decat adultii.
Astfel, va trebui sa aveti grija sa va deparazitati regulat pisica de companie! Sfatuiti-va cu veterinarul in ceea ce priveste schema de deparazitare necesara pentru pisica dumneavoastra.
Cauze ale infestarii cu paraziti intestinali
Parazitii intestinali pot fi contractati de pisica dumneavoastra in urmatoarele moduri:
- prin contactul cu fecalele altor animale infectate
- prin ingerarea de purici si paduchi infectati cu paraziti intestinali
- prin ingerarea de hrana sau apa infestate
- prin contactul cu suprafete infestate (ex: sol)
- prin prada, la pisicile care vaneaza
Astfel, trebuie sa intelegeti ca igiena nu reprezinta in acest caz o garantie suficienta ca animalul dumneavoastra nu se va putea infesta cu paraziti intestinali. De aceea este imperios necesar sa va deparazitati regulat pisica.
Tipuri de paraziti intestinali
1. Viermii rotunzi (ascarizii)
Ascarizii sunt viermi cu corpul rotund, de culoare alb-crem, cu lungimi de pana la 15cm, avand un aspect asemanator cu cel al unei spaghete. Viermii rotunzi sunt printre cel mai des intalniti paraziti intestinali la pisici, afectand mai ales puii. De altfel, se apreciaza ca peste 95% dintre pui se nasc deja infestati cu ascarizi prin transmitere de la mama. Viermii rotunzi traiesc in intestinul subtire, neatasati de peretele acestuia si infestatia masiva provoaca malnutritie si gastroenterita severa, iar uneori chiar moarte. Ascarizii imaturi sunt si ei periculosi intrucat pot migra in tesuturi (ficat, plamani etc.) pentru a se maturiza. Viermii rotunzi nu au nevoie de gazde intermediare pentru a-si parcurge ciclul de viata, ei dezvoltandu-se de la oua la maturi in organismul animalului care a ingerat ouale. Ascaridul cel mai frecvent intalnit la pisici este Toxocara cati.
Semnele clinice ale infestarii cu ascarizi depind de gradul de severitate a infestarii, de varsta animalului, dar si de nivelul de dezvoltare al viermilor. In general, cu cat animalul este de varsta mai frageda cu atat simptomele sunt mai evidente. Astfel, principalele simptome ale infestarii cu ascarizi sunt: dureri de stomac, diaree, vomitat. Deseori, viermii pot fi chiar vazuti in excremente sau in voma. Abdomenul pisicilor infestate cu ascarizi este umflat si are aspectul unui butoi. Datorita migrarii in plamani pot apare si simptome respiratorii: tuse, respiratie greoaie sau alte semne similare cu ale unei pneumonii. In cazuri grave se poate ajunge chiar si la convulsii, probleme neurologice sau moarte.
In aceste conditii este extrem de important sa va deparazitati regulat pisicile. Cereti medicului veterinar sa prescrie pisicii o schema de deparazitare si urmati-o fidel! De asemenea, igiena animalului, dar si a dumneavoastra este esentiala. Totusi, va trebui sa aveti in vedere faptul ca ouale ascarizilor sunt foarte rezistente, ele putand supravietui in mediu chiar si cativa ani de zile.
2. Viermii plati
Viermii plati (cestode) au aspectul unor panglici segmentate si pot ajunge la lungimi de pana la 60cm. Segmentele contin ouale viermilor si sunt eliberate prin materiile fecale. Daca observati in fecalele pisicii dumneavoastra sau pe blana din jurul anusului mici segmente albe (ca niste boabe de orez aplatizate) inseamna ca animalul este infestat cu viermi plati.
O caracteristica importanta a acestui tip de viermi este aceea ca folosesc gazde intermediare in ciclul lor de viata. Gazde intermediare pot fi: rozatoarele, puricii si alte insecte, iepurii, oile, porcii, vitele sau, in anumite circumstante, chiar oamenii. Astfel, daca o gazda intermediara ingereaza segmentele care contin oua de viermi, acestea eclozeaza in organismul sau si larvele rezultate migreaza in diferite tesuturi. In momentul in care gazda intermediara este consumata (in intregime sau partial) de catre o gazda finala, larvele se transforma in adulti, se ataseaza de peretele intestinului subtire, se hranesc, se dezvolta si ciclul de viata incepe din nou. In aceste conditii, viermii adulti sunt mai putin periculosi decat larvele lor, datorita faptului ca ei sunt localizati numai in intestin, pe cand larvele pot migra in toate tesuturile. Astfel, daca larvele isi gasesc o poarta de intrare in tesuturile unui animal (inclusiv omul) care in mod normal nu este o gazda intermediara pentru acest tip de viermi, rezultatele pot fi uneori chiar mortale.
Cel mai des intalnit vierme plat care paraziteaza pisicile este Dipylidium caninum. Acest vierme foloseste ca gazda intermediara puricii si de aceea este atat de raspandit. Pisicile infestate cu acest parazit pot sa manifeste (desi nu este obligatoriu) simptome asemanatoare cu cele ale unei gastroenterite (diaree, vomitat). De asemenea, animalele slabesc datorita faptului ca viermii le consuma nutrientii din intestin. Astfel este foarte importanta deparazitarea interna, dar si externa regulata a pisicii dumneavoastra. Deparazitarea externa va va proteja animalul de pericolele pe care le prezinta puricii. Cereti medicului veterinar sa prescrie pisicii o schema de deparazitare si urmati-o fidel!
3. Viermii cu carlig
Viermii cu carlig (Ancylostoma, Uncinaria) sunt un alt tip de viermi care paraziteaza intestinul subtire al pisicilor. Acesti viermi au dinti cu ajutorul carora se ataseaza de peretele intestinului si astfel sug sangele din vasele de sange localizate la nivelul acestu perete. O infestatie masiva poate cauza anemie severa si chiar moarte. Viermii cu carlig au aspectul unor fire de ata si lungimi mici, de pana la 2,5cm. Ciclul de viata al viermilor cu carlig incepe cu viermii adulti care depun oua in intestin. Acestea sunt eliminate prin fecale si, daca umiditatea si temperatura sunt favorabile, eclozeaza larvele care incep sa-si caute o gazda. Larvele pot ajunge in organismul gazda fie prin ingerare, fie chiar prin penetrarea pielii (de obicei de la nivelul pernutelor labelor) urmand sa parcurga prin tesuturi drumul pana la intestin. De asemenea, infestarea cu acesti viermi poate fi transmisa si de la mama la pui.
Semnele clinice ale infestarii cu viermi cu carlig depind de gradul de severitate a infestarii, de varsta animalului, dar si de nivelul de dezvoltare al viermilor. In general, cu cat animalul este de varsta mai frageda cu atat simptomele sunt mai evidente. Astfel, principalele simptome ale infestarii cu acesti viermi sunt: letargie, inapetenta (lipsa poftei de mancare), mucoase palide, diaree inchisa la culoare. Daca larvele au patruns prin piele, in locul respectiv se poate observa o inrosire si/sau sangerare insotita de mancarime.
In aceste conditii este extrem de important sa va deparazitati regulat pisicile. Cereti medicului veterinar sa prescrie pisicii o schema de deparazitare si urmati-o fidel! De asemenea, igiena animalului, dar si a dumneavoastra este esentiala. Acesti viermi pot penetra chiar si pielea omului cauzand mancarimi severe si dermatite.
4. Coccidia
Coccidia este un parazit microscopic, un protozoar care colonizeaza intestinul subtire al pisicii. Boala cauzata de acest parazit – coccidioza – este rareori severa, dar poate fi periculoasa in cazul puilor, intrucat produce diaree si deci, o deshidratare puternica.
Ouale acestui parazit sunt eliminate prin fecale si pot fi astfel cu usurinta inghitite de un alt animal.
Semnele clinice ale infestarii cu acesti paraziti depind in special de varsta animalului si de gradul infestarii. Astfel, in cazul puilor, manifestarile sunt: dureri abdominale, diaree, pierdere in greutate. Pisicile adulte nu vor prezenta in general simptome. In cazul unei astfel de infestari veterinarul va prescrie un tratament adecvat.
Pastrarea unei igiene corespunzatoare reprezinta cea mai buna metoda de prevenire a infestarii cu coccidia.

5. Giardia
Giardia (Giardia) este un parazit microscopic, tot un protozoar care colonizeaza si el intestinul subtire al pisicii. Acest parazit este o enigma pentru cercetatori, multe dintre caracteristicile sale nefiind intelese inca. El exista in doua forme: in intestinul organismului gazda el este mobil si se numeste trofozoit, iar odata eliminat prin fecale el se inchide intr-un chist in care poate supravietui chiar si cateva luni in conditii de mediu prielnice (caldura si umiditate). Astfel, infestarea cu giardia se produce prin ingerarea acestor chisti, sursa principala fiind apa contaminata.
Semnele clinice ale infestarii cu giardia depind de gradul de severitate a infestarii si de varsta animalului. In general, cu cat animalul este de varsta mai frageda, cu atat simptomele sunt mai evidente. Astfel, principalele simptome ale infestarii cu giardia sunt: diaree deschisa la culoare si foarte urat mirositoare, cu un aspect uleios, pierdere in greutate, blana mata. Giardioza poate fi insa si asimptomatica sau simptomele pot aparea intermitent. Medicul veterinar va diagnostica boala si va prescrie un tratament adecvat.

NU incercati sa va tratati singuri pisica in cazul niciunei infestari cu paraziti! Adresati-va unui cabinet medical veterinar!

[Auras]

Alegerea pisicii potrivite – de ce sa ne luam o pisica?

Adaptabilitatea si independenta pisicii o fac un companion foarte “practic” si potrivit pentru familiile si casele moderne ale zilelor noastre. Pisica nu trebuie scoasa la plimbare, se spala si se curata singura si isi mentine singura forma fizica. Multe pisici se adapteaza foarte bine unei vieti petrecute in exclusivitate in interiorul casei stapanului. De asemenea, multe pisici pot invata usor sa tolereze si sa traiasca impreuna cu un alt animal de companie in aceeasi casa.
Cu toate acestea, multi oameni sunt atrasi de fapt de frumusetea pisicilor. O pisica stand linistita pe pervazul unei ferestre, o pisica jucandu-se in gradina, o pisica dormind pe un fotoliu sau o pisica vanandu-si prada sunt imagini care ne fac sa ne dam seama ca a detine o pisica este o placere.
Pisica potrivita
Alegerea pisicii potrivite depinde foarte mult de preferintele stapanului: rasa, blana lunga sau scurta, culoare si model al blanii. Un factor determinant este si suma de bani pe care sunteti dispusi sa o cheltuiti. Cele mai scumpe pisici au pedigree si stramosi care pot fi identificati si urmariti inapoi in timp pana in anii 1800. Exista insa oricand si posibilitatea adoptarii unei pisici gratis, de la cunoscuti sau chiar de pe strada. Intre aceste doua extreme se pot gasi multe pisici de cumparat, care nu au pedigree si care au rezultat din incrucisarea a doua rase diferite. De exemplu, pentru o fractiune de pret din cel al unei pisici cu pedigree veritabil, puteti gasi o pisica “aristocrata” ca mama sa de rasa si sanatoasa ca tatal sau “maidanez”.
In cazul pisicilor marimea nu este importanta pentru ca pisicile nu variaza mult in dimensiuni. In lumea “pisiceasca” nu exista extremele Saint Bernard sau Chihuahua, ca in lumea “caineasca”. De asemenea, pisicile nu impun existenta unui spatiu de locuit generos. Unele rase s-ar putea sa necesite spatii mai mari, dar majoritatea pisicilor se vor simti bine si intr-un apartament mic.
Cu pedigree sau fara?
Importanta pedigree-ului la pisici este de data relativ recenta. In urma cu doar cateva zeci de ani pisicile cu pedigree erau foarte greu de gasit, iar Persana si Siameza erau aproape singurele rase disponibile. Situatia s-a schimbat insa radical si acum pot fi gasite multe rase de pisici la vanzare. Cresterea pisicilor de rasa si participarea lor la concursuri de frumusete a devenit astfel un hobby foarte indragit. Principalul avantaj al achizitionarii unei pisici de la un crescator cu bun renume este acela ca tranzactia va ofera garantii cu privire la originea animalului.
Pisicile “maidaneze”
Pisicile care au fost abandonate de stapani sau cele care s-au nascut pe strazi isi construiesc viata ca “maidaneze”. Ele se reintorc la statutul de “pisici salbatice”, formeaza colonii cu alte pisici si se inmultesc prolific. Astfel, puteti adopta oricand o pisica de pe strada sau chiar ea va poate “adopta” pe dumneavoastra. Intr-un astfel de caz va fi nevoie totusi sa mergeti cu pisica la un veterinar pentru un consult medical minutios si pentru vaccinare. De asemenea, este posibil ca o pisica “maidaneza” sa aiba la inceput nevoie de mai multa atentie pentru a putea forma o legatura afectiva stabila cu dumneavoastra.

[Misterio]

[Maria212212]

Cine mai doreste sa voteze?

[merry777]

votez pentru:

[alexacheekygirl]

votez pentru:

si eu la fel!ma inscriu!

[Maria212212]

Minunat! Inca un membru!

[Motata]

[Maria212212]

si

Sunt castigatorii.

[Maria212212]

Iata poze cu reptile:

 

 

Pute-ti vota doua poze,una pentru cel mai frumos si al doilea pentru animalul care este frumos.

[Auras]

Crocodilul (Crocodilia; greaca veche. κροκόδῑλος, „Krokodil“) reprezintă un ordin de reptile care împreună cu păsările reprezintă ultimii urmași ai Arhozaurienilor o categorie de dinozauri. Corpul crocodilului este acoperit cu plăci osoase, iar sistemul de circulație a păstrat unele caractere comune cu păsările. Animalele de azi trăiesc pe malul apelor curgătoare sau a lacurilor din regiunile calde tropicale sau subtropicale. Unele specii de crocodili mai pot fi întâlniți în apa sărată a mărilor din jurul unor insule. Animalele sunt bune înotătoare, când vânează stau ascunse sub apă până la nivelul ochilor și nărilor.

Caractere

Forma corpului animalelor de azi este adaptat la mediul de viață în care trăiesc, astfel corpul este turtit dorsoventral, și se termină cu o coadă lățită și musculoasă care ajută la înot sau ca și cârmă. Gura este largă prevăzută cu o dentiție puternică de formă conică. Crocodilii au o lungime a corpului în funcție de specie între 1,20 și 7 m lungime. Au fost găsiți prin săpături crodili fosili care aveau lungimea de 12 m. Animalele cresc toată viață, însă cu înaintarea în vârstă procesul de creștere devine mai lent, astfel crocodilii bătrâni cresc numai câțiva centimetri. Craniul crocodililor este alungit, ochii în timpul evoluției au ajuns să fie dispuși dorsal, la vârful botului se află orificiile ovale largi ale nărilor, care este așa legat de faringe încât animalul și cu gura plină poate respira fără probleme. Botul crocodililor are lungimi diferite în funcție de modul de hrănire, astfel gavialul (Gavialis gangeticus) care se hrănește cu pește are un bot lung și subțire.

În prezent,exista 23 de specii de crocodili:

• Crocodilul de apă dulce
  
• Crocodilul de apă sărată
  

Capul

Nările și orificiile urechilor, se închid in apă. Văzul îl ajută la depistarea hranei. Gura este largă, iar pe maxilare se află dinți conici, inegali, fixați in scobituri ale maxilarelor numite alveole.

Corpul este turtit dorso-ventral, acoperit cu plăci cărnoase, dublate de plăci osoase, nesudate între ele în regiunea dorsală. Coada este și comprimată lateral. Are 5 degete libere la membrele anterioare și 4 degete unite prin membrană la membrele posterioare. Ele servesc la deplasarea în apă și pe uscat. Iese pe uscat pentru aGalerie de imagini

• 
  
  
  
  
  
• 
  
  
  
  
  
• 
  
  
  
  
  
• 
  
  
  

se odihni.

[Auras]

Este adaptată la mediul terestru. În România, trăiește în pădurile și regiunile de stepă din Oltenia, Banat și Dobrogea.

Țestoasa de uscat se recunoaște după corpul ei scurt, acoperit cu un țest format din 2 părți:

• carapacea (la partea superioară, bombată, de culoare maroniu-roșcat)
  
• plastronul (la partea inferioară, de culoare deschisă)
  

Ele sunt unite pe laturi, lăsând 2 deschideri prin care ies, la partea anterioară, capul și membrele anterioare, iar la partea posterioară, membrele posterioare și coada. Țesutul este format din plăci osoase bine sudate, acoperite de plăci cornoase. Coastele și vertebrele sunt concrescute cu carapacea. Capul, gâtul, picioarele și coada sunt acoperite de o piele solzoasă de culoare cenușie. Pe lângă organele de simț, asemănătoare cu ale șopârlei, există 2 fălci învelite într-o materie cornoasă ce formează un fel de cioc, cu margini tăioase și fără dinți. Sunt animale greoaie, care se deplasează încet din cauza conformației și a țesutului. Cele 4 membre sunt scurte, așezate lateral și terminate cu degete scurte, prevăzute cu gheare. Se hrănește cu ierburi, fructe, insecte, melci și viermi pe care le taie cu marginea ciocului. Respirația și înmulțirea este la fel ca la șerpi și șopârle.

Țestoasa de lac


Trăiește în lacuri și bălți, rareori pe uscat. Este adaptată secundar la viața acvatică. Se deosebește de țestoasa de uscat prin următoarele caractere:

• este carnivoră
  
• carapacea este mai mare
  
• de culoare negricioasă
  
• asemănătoare mâlului
  
• degetele sunt deslipite prin membrană interdigitală
  

Țestoasa cu tâmple roșii de Florida


Țestoasa cu tâmple roșii de Florida este o țestoasă verde, dar gâtul țestoasei cu tâmple roșii din Florida este roșu.

• dimensiuni 25-30 cm
  
• speranță de viață 30-50 de ani
  
• taxonomie: familia Emilidae
  
• genul:Trachemys
  

Caretul


Caretul, sau țestoasa de mare, ajunge la 1-2 m lungime și 200 kg. Are carapacea mai puțin bombată, cu plăci osoase mai puțin sudate. Picioarele sunt adevărate vâsle care îi servesc la înot. Înmulțirea se face prin ouă care le depune în nisipul de pe plajă. Sunt vânate pentru carne, grăsime și ouă.

[Auras]

Elapidae este o familie de șerpi care fac parte din ordinul Squamata, subordinul Serpentes (șerpi). Familia cuprinde ca. 250 de specii, care sunt la fel ca și familia Viperidae (viperelor), o famile de șerpi veninoși. Veninul lor este compus dintr-o neurotoxină cu acțiune puternică, ca în cazul taipanului, cobrelor, șerpilor mamba, sau din genurile Notechis și Pseudonaja.

Caractere morfologice

Șerpii din această familie, colții au un canal cu venin, diferit de vipere, cea ce permite unor specii africane (Hemachatus haemachatus) să proiecteze veninul la câțiva metri. Unele specii s-au adaptat la viața marină.

[modificare] Areal de răspândire


Șerpii sunt răspândiți în regiunile calde tropicale și subtropicale din bazinul Oceanului Indian și Oceanului Pacific, nu se pot întâlni în regiunea arctică sau Europa. În Australia, trăiesc cele mai multe specii din această familie.

[modificare] Sistematică


Familia Elapidae cuprinde:

• Subfamilia Elapinae
  
  
  
  • Tribus Calliophini
    
    
    
    • genul Calliophis
      
    • genul Micruroides
      
    • genul Micrurus
      
    • genul Hinomicrurus
      
    
    
  • Tribus Hemibungarini
    
    
    
    • genul Aspidelaps
      
    • genul Boulengerina
      
    • genul Bungarus
      
    • genul Dendroaspis
      
    • genul Elapsoidea
      
    • genul Hemachatus
      
    • genul Hemibungarus
      
    • genul Maticora
      
    • genul Naja
      
    • genul Ophiophagus
      
    • genul Paranaja
      
    • genul Pseudohaje
      
    • genul Walterinnesia
      
  
  
  
  
• Subfamilia Hydrophiinae
  
  
  
  • 
    
    
    
    • genul Acanthophis
      
    • genul Aspidomorphus
      
    • genul Austrelaps
      
    • genul Cacophis
      
    • genul Demansia
      
    • genul Denisonia
      
    • genul Drysdalia
      
    • genul Echiopsis
      
    • genul Elapognathus
      
    • genul Furina
      
    • genul Hemiaspis
      
    • genul Homoroselaps
      
    • genul Hoplocephalus
      
  
  
  
  
• Subfamilia Hydrophiinae
  
  
  
  • 
    
    
    
    • genul Loveridgelaps
      
    • genul Micropechis
      
    • genul Notechis
      
    • genul Ogmodon
      
    • genul Oxyuranus
      
    • genul Pseudechis
      
    • genul Pseudonaja
      
    • genul Rhinoplocephalus
      
    • genul Salomonelaps
      
    • genul Simoselaps
      
    • genul Suta
      
    • genul Toxicocalamus
      
    • genul Tropidechis
      
    • genul Vermicella
      
    
    
  • Șerpi de mare
    
    
    
    • genul Acalyptophis
      
    • genul Aipysurus
      
    • genul Astrotia
      
    • genul Disteira
      
    • genul Emydocephalus
      
    • genul Enhydrina
      
    • genul Ephalophis
      
    • genul Hydrelaps
      
    • genul Hydrophis
      
    • genul Kerilia
      
    • genul Kolpophis
      
    • genul Lapemis
      
    • genul Parahydrophis
      
    • genul Parapistocalamus
      
    • genul Pelamis
      
    • genul Thalassophina
      
    • genul Thalassophis
      
  
  
  
  
• Subfamilia Laticaudainae
  

• genul Laticauda
  
• genul Pseudolaticauda
  

[Auras]

Cobra regală (Ophiophagus hannah) este o specie de șerpi veninoși din familia Elapidae. Este singura specie din genul taxonomic "Ophiophagus", în limba greacă înseamnă "mâncător de șerpi", denumire îndreptățită deoasece hrana cobrei regale este compusă numai din șerpi și șopârle.

Cobra regală este un șarpe de talie mare, el atinge în mod normal o lungime de 3 - 4 m, când s-a descoperit un exemplar care avea lungimea de 5,59 m, s-a căzut de acord că este cel mai mare șarpe veninos din lume.

Cobra regală poate fi întâlnită în regiunile cu păduri din Asia de Sud Est, este un șarpe care trăiește pe sol. Mușcătura unei cobre regale produce de regulă moartea unui om adult. Accidentele sunt însă foarte rare produse de mușcătura cobrei, deoarece șarpele nu este deosebit de agresiv și duce o viață retrasă în păduri.

Caractere morfologice

Cobra regală, cu lungimea medie de 3 - 4 m, este cea mare specie din grupa șerpilor veninoși, exemplarele cele mai mari de aproape 6 m, fiind întâlnit în Thailanda, 4,25 m în Filipine. Coada măsoară ca. 20 % din lungimea șarpelui, în caz de atac ia poziția cu gâtul dilatat, ca în cazul cobrelor veritabile Naja. Ca și la ceilalți șerpi din familia Elapidae, capul cobrei regale este acoperit de 9 solzi mari așezați simetrici. Culoare șerpilor adulți este diferită, cu nuanțe de la brun deschis, măsliniu până la negru, animalele adulte au pe tot corpul o culoare uniformă.

[modificare] Areal de răspândire


Cobra regală este răspândită pe un areal întins în regiunile cu păduri tropicale, dar poate apare și pe plantațiile din Asia de Sud Est. Acest areal se întinde din sudul și estul Indiei, Indochina de sud, Indonezia, Malaezia, Myanmar până pe insulele Filipine.

[modificare] Mod de viață


Cobra regală



Modul de viață al cobrei regale este cunoscut că este un șarpe activ ziua care trăiesc pe sol. Dar sunt unii autori că șarpele ar fi văzut și în copaci și că ar fi și noaptea activ. Hrana lor constă exclsiv din șopârle și șerpi. Prada după ce a fost mușcată, este fixată până nu se mai mișcă, aceasta poate dura un timp de 10 - 30 minute. Cobra regală este ovipară (se înmulțește prin ouă), fiind singura specie cunoscută care construiește cuib, care conține între 20–40 de ouă. În India depune ouăle între lunile aprilie - iulie, în Indochina de sud s-au găsit în august un cuib construit din frunze cu 25 de ouă de cobră regală. Femela apără vehement cuibul față de dușmani, dar cu exepția apărării cuibului, șarpele este mai puțin agresiv față de om. Veninul cobrei este o neurotoxină care are doza letală DL₅₀1,2–3,5 mg /kg. greutate coprporală. Din cauza cantității mari de venin inoculat mușcătura cobrei regale este de regulă mortală. Simptomele tipice care apar sunt: tumefierea intensă a locului mușcat, care se extinde, dacă cel mușcat nu este imediat tratat, moartea survine prin asfixie, după 20 de minute, au fost semnalate și cazuri când cel mușcat a murit după 12 ore. Se cunosc până în în anul 1191, 35 de cazuri, când omul a fost mușcat de șarpe, din care 10 au fost cazuri mortale. Nu sunt date suficiente pentru a preciza gradul de periclitate în care se află cobra regală.

] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]Arealul de răspândire al șarpelui

Cobra regală
'
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Subregn:
Încrengătură:	Chordata
Subîncrengătură:
Clasă:	Reptilia
Subclasă:
Supraordin:
Ordin:	Squamata
Subordin:	Serpentes
Suprafamilie:
Familia	Elapidae
Subfamilie:
Gen:	Ophiophagus
'
'	{{{descrie9B}}}
'	{{{descrie9C}}}
Nume binomial
Nume:	Ophiophagus hannah
Clasificare:	Cantor, 1836
'	{{{descrie13}}}
'	{{{descrie14}}}
'	{{{descrie15}}}
'	{{{descrie15A}}}
'	{{{descrie15B}}}
'	{{{descrie15C}}}
'	{{{descrie16}}}
'	{{{descrie17}}}
'	{{{descrie18}}}
'	{{{descrie19}}}
'	{{{descrie19A}}}
'	{{{descrie19B}}}
'	{{{descrie19C}}}
'	{{{descrie20}}}
'	{{{descrie21}}}
'	{{{descrie22}}}
'	{{{descrie23}}}
'	{{{descrie23A}}}
'	{{{descrie23B}}}
'	{{{descrie23C}}}

] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]] vAlign=top]Arealul de răspândire al șarpelui

Cobra regală
'
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Subregn:
Încrengătură:	Chordata
Subîncrengătură:
Clasă:	Reptilia
Subclasă:
Supraordin:
Ordin:	Squamata
Subordin:	Serpentes
Suprafamilie:
Familia	Elapidae
Subfamilie:
Gen:	Ophiophagus
'
'	{{{descrie9B}}}
'	{{{descrie9C}}}
Nume binomial
Nume:	Ophiophagus hannah
Clasificare:	Cantor, 1836
'	{{{descrie13}}}
'	{{{descrie14}}}
'	{{{descrie15}}}
'	{{{descrie15A}}}
'	{{{descrie15B}}}
'	{{{descrie15C}}}
'	{{{descrie16}}}
'	{{{descrie17}}}
'	{{{descrie18}}}
'	{{{descrie19}}}
'	{{{descrie19A}}}
'	{{{descrie19B}}}
'	{{{descrie19C}}}
'	{{{descrie20}}}
'	{{{descrie21}}}
'	{{{descrie22}}}
'	{{{descrie23}}}
'	{{{descrie23A}}}
'	{{{descrie23B}}}
'	{{{descrie23C}}}

[Auras]

Oxyuranus microlepidotus (Inlandtaipan) este o specie de șarpe veninos care în trecut avea denumirea științifică de "Parademansia microlepidota". El trăiește în Australia, fiind considerat ca cel mai veninos șarpe din lume. Oxyuranus microlepidotus, este o specie de taipan care a fost descoperit și descris în anul 1879 de Sir Frederick McCoy, și care era denumit "Small Scaled Snake", "Western Taipan" sau "Fierce Snake" (șarpe sălbatic). Gradul mare de toxicitate al veninului său a fost descoperit pe mijlocul anilor 1980.

Caractere morfologice

Lungimea corpului este între 1,5 - 2,5 m, capul continuându-se direct cu coprpul care aceași grosime ca și capul. Șarpele are o culoare cu nuanțe de la brun închis până la galben măsliniu, iarna având nuanțe de culoare mai închisă.

[modificare] Comportare mod de viață


Datorită toxicități veninului s-a răspândit idea, că el ar fi foarte agresiv, adevărul este că este un șarpe sperios, care se retrage în găuri, în caz de pericol. Atacă agresorul, numai în cazul în care nu se poate retrage și se simte în pericol. Șarpele este activ ziua, prada lui fiind rozătoarele mici ca șobolanul (Rattus villosissimus), șoarecele comun (Mus musculus) și șoarecele marsupial (Antechinomys laniger). Taipanul trăiește în regiunile de deșert departe de așezările omului, mai ales în vestul statului Queensland și mai rar în sudul statului New South Wales din Australia.

[modificare] Veninul


Colții cu venin au o lungime între 3,5 și 6,2 mm, cantitatea de venin inoculată la o mușcătură este între 44,2 mg - 110 mg. Doza LD₅₀ la inoculare subcutană este de 0,025 mg/kg. Veninul taipanului este 50 de ori mai otrăvitoare ca a cobrei din India (Naja naja) și de 650–850 de ori mai toxică ca a șarpelui cu clopoței (Crotalus). Doza de la o mușcătură a șarpelui ar ajunge să omoare între 100 - 250 de oameni, 250.000 de șoareci sau 150.000 de șobolani. Din cauza habitatului șarpelui, până în prezent nu au fost semnalate cazuri mortale la om. Din cauza accidentelor cauzate de șerpii de mare, unii susțin că șerpii marini ar fi mai veninoși, cea ce nu corespunde cu realitatea.

[Auras]

Oxyuranus microlepidotus (Inlandtaipan) este o specie de șarpe veninos care în trecut avea denumirea științifică de "Parademansia microlepidota". El trăiește în Australia, fiind considerat ca cel mai veninos șarpe din lume. Oxyuranus microlepidotus, este o specie de taipan care a fost descoperit și descris în anul 1879 de Sir Frederick McCoy, și care era denumit "Small Scaled Snake", "Western Taipan" sau "Fierce Snake" (șarpe sălbatic). Gradul mare de toxicitate al veninului său a fost descoperit pe mijlocul anilor 1980.

Cuprins [ascunde] 1 Caractere morfologice 2 Comportare mod de viață 3 Veninul 4 Surse

[modificare] Caractere morfologice


Lungimea corpului este între 1,5 - 2,5 m, capul continuându-se direct cu coprpul care aceași grosime ca și capul. Șarpele are o culoare cu nuanțe de la brun închis până la galben măsliniu, iarna având nuanțe de culoare mai închisă.

[modificare] Comportare mod de viață


Datorită toxicități veninului s-a răspândit idea, că el ar fi foarte agresiv, adevărul este că este un șarpe sperios, care se retrage în găuri, în caz de pericol. Atacă agresorul, numai în cazul în care nu se poate retrage și se simte în pericol. Șarpele este activ ziua, prada lui fiind rozătoarele mici ca șobolanul (Rattus villosissimus), șoarecele comun (Mus musculus) și șoarecele marsupial (Antechinomys laniger). Taipanul trăiește în regiunile de deșert departe de așezările omului, mai ales în vestul statului Queensland și mai rar în sudul statului New South Wales din Australia.

[modificare] Veninul


Colții cu venin au o lungime între 3,5 și 6,2 mm, cantitatea de venin inoculată la o mușcătură este între 44,2 mg - 110 mg. Doza LD₅₀ la inoculare subcutană este de 0,025 mg/kg. Veninul taipanului este 50 de ori mai otrăvitoare ca a cobrei din India (Naja naja) și de 650–850 de ori mai toxică ca a șarpelui cu clopoței (Crotalus). Doza de la o mușcătură a șarpelui ar ajunge să omoare între 100 - 250 de oameni, 250.000 de șoareci sau 150.000 de șobolani. Din cauza habitatului șarpelui, până în prezent nu au fost semnalate cazuri mortale la om. Din cauza accidentelor cauzate de șerpii de mare, unii susțin că șerpii marini ar fi mai veninoși, cea ce nu corespunde cu realitatea.

[Auras]

Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă. Are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă, bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului, îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare. Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, sopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte,păienjeni si râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezoltate. Are tub digestiv si glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în amorțire până primăvara. Reptilele își au originea în vechii amfibieni.Ea este în general carnivoră;respectiv insectivoră.I se mai spune popular gușter.Mediul de viață este terestru;respectiv acvatic(secundar),în special se află în zone de la câmpii până în zona de munte(în locuri însorite).Culoarea ei este adaptată mediului.Se înmulțește prin ouă cu coaja calcaroasă;prin fecundație interna. Cele mai variate si raspandite specii de reptile care traiesc in prezent sunt soparlele. Se cunosc circa 3000 de specii(anolisul verde), ce sunt grupate in 23 de familii.

Pot trai in orice mediu, majoritatea preferand zona intertropicala. Datorita iutelii si a capacitatii de a se catara (pot urca pana la 4000 m altitudine), soparlele pot evita multi pradatori.

Dimensiunea soparlelor variaza in functie de specie si de sex. Astfel, exista specii care au o lungime mai mica de 2 cm, la polul opus aflandu-se dragonul de Komodo a carui lungime poate ajunge la 3 m. In general, coada soparlelor este mai lunga decat corpul, care este acoperit cu solzi marunti.

Solzii dorsali sunt dispusi pe 8-12 randuri, au forma ovala sau hexagonala si sunt bine diferentiati de solzii dorso-laterali. Coada este acoperita de solzi ingusti si drepti.

Soparlele au patru picioare scurte, aduse pe langa corp, cu cate cinci degete fiecare, dar exista si specii fara picioare.

In general, soparlele prezinta 10-17 pori femurali de fiecare parte si intre 6-8 siruri longitudinale. Pliul gatului este mai mult sau mai putin vizibil, iar limba se termina cu 2 lobi scurti, rotunjiti.

Fata de serpi, soparlele prezinta deschizaturi pentru urechi, pleoape mobile si maxilare mult mai putin flexibile, strans articulate cu craniul.

In cazul capturarii, multe specii sunt gata sa muste, dar exista specii ce nu au dinti veninosi.

Inainte de imperechere, masculul de soparla isi poate schimba culoarea sau isi ridica faldurile ce sunt dispuse in jurul gatului.

Reproducerea are loc prin depunerea, prin iunie, a 5-14 oua de culoare alb-galbui, usor cilindrice, lungi de 12-14 mm. Clocirea dureaza in jur de 2 luni, chiar 90 de zile in cazul in care temperatura este devaforabila. Ouale cresc in volum in timpul clocitului, devenind cenusii, iar prin august-septembrie ies puii.

Femelele sunt apte pentru reproducere dupa 3 ani, pe cand masculii dupa 2 ani.

Soparlele inelate sunt reptile strans inrudite cu serpii si se hranesc cu mici nevertebrate. Craniul lor este lat, coada scurta, iar plamanul scurt dezvoltat. Ele traiesc in Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud si se hranesc cu rame, muste, omizi.

Cea mai mare specie de soparla este dragonul de Komodo. Cu toate ca are o greutate de pana la 125 kg si o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici o sansa de viata, deoarece dragonul de Komodo are maxilare puternice si gheare care ii permit sa ucida rapid.

[Auras]

Viperidae este o familie de șerpi veninoși, care trăiesc în America, Africa și Eurasia. Cele mai multe specii din această familie sunt vivipare (nasc pui vii), familia cuprinde ca. 35 de genuri taxonomice și 260 de specii. În Europa trăiesc 9 specii, ele nu au fost întâlnite în Australia, Oceania și Madagascar. Asemenea familiei elapidae, toate speciile care aparțin veperidelor sunt șerpi veninoși.

Cuprins [ascunde] 1 Caractere morfologice 2 Veninul 3 Sistematică 4 Literatură 5 Legături externe

[modificare] Caractere morfologice


Viperele au lungimea corpului care diferă de la 30 cm până la peste 3 m. Sunt șerpi cu coada relativ scurtă, capul teșit dorsoventral, pe cap au frecvent un desen de forma literei "V". Cu excepția speciei Causus rhombeatus, au pupila de formă eliptică (șliț) orientată vertical, sunt majoritatea activi noaptea și în perioada crepusculară. Culoarea lor diferă după mediul în care trăiesc, de la nuanțe de oranj, brun, brun închis, măsliniu, cu desene diferit. La speciile ovovivipare, embrionul se dezvoltă în uterul matern, fiind născuți pui vii, pe când la cele ovipare, femela depune ouă fecundate. Viperele dispun de o glandă dezvoltată cu venin, când șarpele mușcă, colții se ridică ca lama unui briceag.

[modificare] Veninul


Veninul viperelor este frecvent hemotoxic (distruge globulele roșii), împiedică coagularea sângelui, având și o acțiune proteolitică (distruge țesuturile) prin proteaze. Veninul cauzează astfel hemoragii interne, inflamații, necroze a țesuturilor, însoțite de dureri intense. Hemoragiile interne pot fi însoțite de hemoragii, nazale, hematoame în creier sau pe piele. La unele specii din grupa crotalinae al căror venin conțin neurotoxine, apar paralizii.

[modificare] Sistematică

──┐ (Viperidae)
└──┬─── (Azemiopinae)
└──┬─── (Crotalinae)
└──┬─── (Causinae)
└─── (Viperinae)

[modificare] Literatură

• Jonathan A. Campbell & William W. Lamar (2004): The Venomous Reptiles of the Western Hemisphere. Cornell University Press.
  
• Andreas Gumprecht & Frank Tillack (2004): A proposal for a replacement name of the snake genus Ermia Zhang, 1993. Russian Journal of Herpetology 11: 73-76.
  
• Guo P., A. Malhotra, P. P. Li, C. E. Pook & S. Creer (2007): New evidence on the phylogenetic position of the poorly known Asian pitviper Protobothrops kaulbacki (Serpentes: Viperidae: Crotalinae) with a redescription of the species and a revision of the genus Protobothrops. Herpetological Journal 17: 237-246.
  
• K. F. Liem, H. Marx, G. B. Rabb (1971): The viperid snake Azemiops: Its comparative cephalic anatomy and phylogenic position in relation to Viperinae and Crotalinae. Fieldiana: Zoology 59 (2): 67-126.
  
• David Mallow, David Ludwig, Göran Nilson (2003): True Vipers. Natural History and Toxicology of Old World Vipers. Krieger Publishing Company Malabar, Florida, ISBN 0-89464-877-2
  
• Ulrich Gruber (1989): Die Schlangen Europas und rund ums Mittelmeer. Franckh'sche Verlagsbuchhandlung, Stuttgart, ISBN 3-440-05753-4
  
• Ulrich Joger, Nikolai Stümpel (Hrsg.) (2005): Handbuch der Reptilien und Amphibien Europas; Band 3/IIB, Schlangen (Serpentes) III Viperidae. Aula-Verlag, Wiebelsheim; Seiten 151-185, ISBN 3-89104-617-0
  

[Auras]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Crotalus durissus (Șarpe cu clopoței din America de Sud)



Crotalinae (Șarpele cu clopoței), este o subfamilie de șerpi veninoși, care face face parte din familia Viperidae, ordinul Serpentes (al șerpilor). Șerpii din această categorie taxonomică sunt în general șerpi mari, ce duc o viață pe sol. Șerpii au o lungime medie de 2 m, excepție face specia sudamericană "Lachesis" care atinge 3 m lungime. Colții cu venin sunt relativ lungi asemămnător celelorlalte vipere. La vipere, maxilarul superior s-a redus la un os mic, care poartă numai dinți cu canal. La aceste animale, dinții mici de apucat sunt fixați pe oasele palatine și pterigoide. Atunci când sunt nefolosiți dinții veninoși ai viperei intră într-un șanț al mucoasei bucale, ca lama într-un briceag închis. Cu ajutorul unui mecanism, condiționat de mobilitatea osului pătrat și a altor legături articulare, maxilarele superioare pot fi ridicate, iar dinții veninoși ies în evidență. Atunci dintele veninos intră în contact cu deschiderea conductei glandei în canalul dintelui. Mușcătura veninoasă se produce mai puțin prin închiderea maxilarelor și mai mult că o înfigere prin înțepare cu dinții, efectuată cu gura larg deschisă. Șerpii au un organ de recepționare a căldurii cu ajutorul lui pot localiza prada chiar în întuneric. Șerpii din această categorie sunt mai răspândiți în Asia și America, singura excepție o face specia Gloydius halys, care trăiește în Europa.

[modificare] Genuri taxonomice

• Agkistrodon
  
• Atropoides
  
• Bothriechis
  
• Bothriopsis
  
• Bothrocophias
  
• Bothrops
  
• Calloselasma
  
• Cerrophidion
  
• Crotalus
  
• Deinagkistrodon
  
• Ermia
  
• Gloydius
  
• Hypnale
  
• Lachesis
  
• Ophryacus
  
• Ovophis
  
• Porthidium
  
• Protobothrops
  
• Sistrurus
  
• Triceratolepidophis
  
• Trimeresurus
  

[Auras]

[Auras]

Viperele sunt șerpi veninoși din familia Viperidae, familie care cuprinde ca. 80 de specii răspândite în Eurasia și regiunile tropicale și subtropicale din Africa. Specia "Vipera berus" este răspândită în nord, din Scandinavia până la cercul polar de nord. Viperele din subfamilia „Crotalinae” de care aparține și șarpele cu clopoței (crotalul) au posibilitatea de a emite cu ultimele vertebre codale un semnal de avertizare.

Cuprins [ascunde] 1 Morfologie 2 Mod de viață 3 Areal de răspândire 4 Specii de vipere 5 Vezi și 6 Legături externe

[modificare] Morfologie


În general viperele au o lungime de la 20 de cm ("Bitis peringueyi") până la 2 m ("Bitis gabonica"). Corpul șarpelui este lățit, având frecvent un desen ce seamănă cu litera „V” pe cap, care are o formă triunghiulară. Spre deosebire de „Colubridae” (năpârcă) și „Elapidae”, au corpul acoperit cu solzi mici. Toate speciile din cadrul familiei sunt veninoase, veninul fiind produs de o glandă cu venin, otrava fiind injectată victimei prin doi dinți lungi situați pe maxilarul superior, fiind prevăzuți cu un canal.

[modificare] Mod de viață


Aproape toate speciile sunt adaptate să trăiască pe sol, numai speciile „Atheris” din Africa ducând o viață arboricolă. Dintre speciile care trăiesc pe sol pot fi amintite cele din regiuni de deșert, ca „Bitis peringueyi” sau vipera cu corn africană ("Cerastes"), care se deplasează lateral pe nisip, sau vipera „Adenorhinos barbouri” care se deplasează prin mișcări de alunecare.

Viperele sunt în general active ziua și în amurg, cu excepția celor din regiunile calde tropicale, care sunt active noaptea. Speciile care trăiesc în regiunile cu climă temperată cad iarna într-o stare de amorțire.

Hrana lor constă în special din mamifere mici, care sunt omorâte de veninul injectat prin mușcătura viperei. Veninul de viperă este hemotoxic, distrugând hematiile și țesuturile cu care vine în contact (rezultatul fiind necroze), având totodată o acțiune anticoagulantă; printr-o acțiune neurotoxică poate produce paralizii. Câteva specii, ca „Macrovipera schweitzeri”, s-au specializat pe vânare de păsări. Speciile mai mari, ca „Bitis gabonica”, vânează animale mai mari, ca de exemplu porcul cu țepi (Hystricidae) sau maimuțe (Primates), lilieci (Chiroptera) și antilope pitice (Neotragus pygmaeus). Alte specii, ca „Vipera ursinii”, se hrănesc în special cu diferite animale mici și artropode (insecte). Cu mici excepții, viperele sunt animale vivipare (nasc pui vii).

[modificare] Areal de răspândire


Arealul lor de răspândire este o mare parte din Africa fără Madagascar, Asia cu unele insule și Europa. Viperele provin probabil din Africa de unde s-au răspândit adaptându-se la noile condiții climatice. Astfel, „Daboia russelii” sau „Macrovipera lebetina” au un areal de răspândire foarte mare, pe când „Montatheris hindii” sau „Macrovipera schweizeri” trăiesc pe areale mai restrânse în Africa. Majoritatea lor trăiesc în regiunile tropicale sau subtropicale, cu excepția lui „Vipera berus” care trăiește în Scandinavia.

[modificare] Specii de vipere


Daboia russelli

• Adenorhinos barbouri
  
• Atheris squamigera
  
• Bitis arietans
  
• Cerastes cerastes
  
• Daboia russeli
  
• Echis carinatus
  
• Eristicophis macmahonii
  
• Macrovipera lebetina
  
• Montatheris hindii
  
• Proatheris superciliaris
  
• Pseudocerastes persicus fieldi
  
• Vipera berus
  

Vipera berus este un șarpe veninos de mărime mijlocie, din familia Viperidae, care este răspândită în Euroasia. Aria ei de răspândire este arealul cel mai nordic al viperelor, fiind singura viperă care se poate întâlni la nord de cercul polar.

Cuprins [ascunde] 1 Caractere morfologice 2 Arealul de răspândire 3 Mod de viață 4 Reproducere 5 Veninul 6 Legături externe

[modificare] Caractere morfologice


Vipera berus, are o lungime între 50 - 70 cm, în cazuri de excepție poate atinge lungimea de 90 de cm. Cele mai mari exemplare au fost întâlnite în Europa de nord, Finlanda (94 cm), Suedia (104 cm). Femela este mult mai mare ca și masculul care nu depășește de regulă lungimea de 60 cm. Coada însă raportată la lungimea corpului este mai lungă la mascul. Greutatea viperelor este între 100 - 200 g, femelele fecundate pot atinge 300 de grame. Capul viperei este teșit, botul rotunjit, partea dorsală fiind ovală, la baza maxilarelor este mai lat aici găsindu-se glanda cu venin. Ca toate reptilele necesită și ele căldura solară, pentru ridicarea temperaturii corporale.

Vipera berus



Culoarea viperelor din această specie este variată, de la o culoare cenușie-argintie la galben, roșiatic, cenușiu brun, până la negru (întâlnite în peșteri la vipere în Alpi). Vipere cu nuanțe de culoare mai închisă se întâlnesc în regiunile mai reci. Masculii având culori mai variate cu un contrast mai evident a dungii dorsale în formă de țic țac de culoare mai închisă, ca femelele care în general au culoare brună. Pe cap șerpii pot să aibă un desen de culoare mai închisă sub forma de V sau X. Ochii au ca în general la toate viperele irisul galben cu pupile sub formă de șliț vertical. Corpul lor este acoperit dorsal cu solzi duri la pipăit.

[modificare] Arealul de răspândire


Viperele din această specie sunt protejate, ele trăiesc în special în nordul Eurasiei, fiind singura specie de viperă care poate fi întâlnită la nord de cercul polar. Arealul de răspândire ajungând din Europa Centrală, Balcani, România (Munții Șureanu), Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Anglia și Scandinavia până în Rusia și insula Sahalin. Ele preferă habitatul cu regiuni cu umiditate mare, unde sunt diferențe mari de temperatură între zi și noapte. Vipera berus este întâlnită în luminișurile din pădurile de foioase sau conifere, regiuni de smârcuri, pășuni alpine, la altitudini ce ating 2500 - 3000 m.

[modificare] Mod de viață


Vipera berus este activ ziua, numai în zilele de caniculă își continuă activitatea în amurg. Dimineața și seara, caută locurile însorite pentru a se încălzi la soare. Temperatura optimă a corpului este între 30 - 33 °Celsius. Este deosebit de activă în zilele calde și umede, fiind însă sensibilă la vânt. Dacă se simte amenințată se ascunde sub pietre sau diferite plante. Atacă mușcând fulgerător, animalele mari sau omul numai când se simte amenințată și se apără. În perioada de iarnă hibernează în funcție de latitudea unde se află între 4 - 8 luni. În Germania de exemplu este activă în general între lunile aprilie și octombrie, masculii devin activi mai repede ca femelele cu ca. 2 săptămâni.

Vipera berus



Hrana viperelor constă din mamifere mici (Muridae), rozătoare (Microtus agrestis),(Clethrionomys glareolus), șopârle (Lacertidae), broaște (Rana temporaria), (Rana arvalis). Pe care le pândesc și le mușcă injectând veninul care va paraliza prada.

[modificare] Reproducere


Perioada de reproducere a lor are loc primăvara în aprilie - mai, având loc lupte între masculi. Vipera berus este ovovivipar, cea ce înseamnă că femela clocește ouăle în corp, numai puii eclozionați vor părăsi în lunile august - octombrie corpul mamei. Prima năpârlire are loc urmează la scurt timp după naștere, după care șerpii devin activi. Viperele sunt apte de reproducție la vârsta de 3 - 4 ani.


Dușmanii lor naturali
sunt păsările răpitoare (Buteo buteo), (Circus pygargus), (Circus aeruginosus), (Milvus migrans), (Aquila clanga), (Aquila pomarina) și (Circaetus gallicus). Animele carnivore, mistrețul (Sus scrofa), jderii (Mustela putorius), (Mustela erminea), bursucii (Meles meles), nevăstuicile (Mustela sibirica), vulpile (Vulpes vulpes), ariciul (Erinaceus europaeus) și pisica de casă. Alte reptile ca Natrix natrix și Natrix tessellata.

[modificare] Veninul


Vipera berus este o specie sperioasă, în caz de pericol caută să se ascundă sau să fugă. Numai în cazul în care se simte direct amenințată sau este luată în mână va mușca. Doza letală minimă DL la o inoculare subcutană este de 6,45 mg./kg masă corporală. La o inoculare intravenoasă DL este de 0,55 mg./kg masă corporală. Aceasta înseamnă că la un om în greutate de 75 de kg. DL ar fi 483,75 mg, cea ce ar însemna să fie mușcat de cel puțin cinci vipere. Lucru care explică faptul ce șanse mici are omul de a muri de mușcătura unei vipere, care caută de altfel să-și păstreze pentru vânătoare rezerva de venin. Cu toate că vipera berus este de 2 - 3 ori mai veninos ca șarpele cu clopoței (Crotalus adamanteus), nu este atât de periculos din cauza rezervorului mic cu venin (10 - 18 mg), mușcătura lui însă putând deveni gravă la copii și la persoane în vârstă.


Simptomele cauzate de venin
Durere, la ca. o oră regiunea mușcată devine albastră și se va tumefia (umfla), datorită acțiunii neurotoxicului apar semne de asfixie și insuficiență cardiacă, mai pot apare paralizii. În Germania între anii 1959 - 2003 n-a fost semnalat nici un caz mortal cauzat de mușcătura lui vipera berus. În anul 2004 a murit o femeie de 81 ani pe insula Rügen, mușcată de o viperă berus neagră. Se presupune însă din cauza intervalului scurt în care a murit, moartea n-ar fi fost provocată de mușcătura șarpelui.

[Auras]

Geographic Range


Adders occupy one of the largest natural ranges of any venomous snake. Adders can be found from the United Kingdom to the Pacific coast of Asia. They are found as far north as the Arctic Circle and as far south as the Mediterranean Sea. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Forsman and Lindell, 1993; Reading et al., 1996; Solway, 2005)


Biogeographic Regions:
palearctic (native ); oriental (native ).



Habitat

Elevation
1540 m (high)
(5051.2 ft)




Adders can live in woodlands, moorlands, heathlands, and wetlands. Open, sunny glades and/or slopes suitable for sunning are important components of preferred habitats. It is also crucial that there is relatively dense ground cover available for adders to find shelter. Adders can survive in cold grasslands found in the northernmost areas of its range. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Reading et al., 1996)


These animals are found in the following types of habitat:
temperate ; terrestrial .


Terrestrial Biomes:
savanna or grassland ; forest .


Wetlands: marsh .



Physical Description

Mass
50 to 100 g
(1.76 to 3.52 oz)


Length
16 to 80 cm; avg. 60 cm
(6.3 to 31.5 in; avg. 23.62 in)




Adders begin life approximately 16-18 cm long and can grow as long as 80 cm. The mass of male adders generally ranges from 50 to 70 grams, while the mass of females ranges from 80 to 100 grams. Mature adders may be a variety of colors. In general, male adders are grey, cream, whitish, or pale-yellow, with a distinct dark pattern on their backs and sides. This pattern can be described as zig-zag or a series of contiguous “X”s. The sides of Vipera berus often have a broken zig-zag pattern. Adders have a distinctive superorbital scale pattern, the scales extend over their eyes, giving them a lidded appearance. Vipera berus has a recognizable dark colored “V” on its head, the point of which can be found between its eyes. Female adders have the same distinct patterns along their backs and heads, but their coloring is slightly different. Females are usually reddish in color with brown-toned markings. Juvenile adders are also generally reddish. Occasionally, adders can be completely melanistic. ("Adder", 2005; Crown, 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)

Adders, like other members of Viperidae, have hinged fangs used to inject venom into their prey. Hinged fangs fold at the base to lie against the roof of the mouth. This feature enables these fangs to grow quite large in comparison to those belonging to snakes without hinged fangs. (Crown, 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Some key physical features:
ectothermic ; heterothermic ; bilateral symmetry ; venomous .


Sexual dimorphism: female larger, sexes colored or patterned differently.



Development


Adders are viviparous. Adder eggs are fertilized internally during copulation. ("Vipera berus - Adder", 2005; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)



Reproduction

Breeding interval
Adders breed once a year in the spring.


Breeding season
Copulation between adders occurs in early spring, generally during the month of April. Young adders are generally born in the fall, generally during hibernation.


Number of offspring
12 (average)


Gestation period
3 to 4 months


Time to independence
3 hours (average)


Age at sexual or reproductive maturity (female)
3 to 4 years


Age at sexual or reproductive maturity (male)
3 to 4 years




Adders mate seasonally in the spring, usually April, soon after emerging from hibernation. The males emerge first and stay close to the hibernation site in an area referred to as the mating ground. As females emerge, males swarm around them and allow females to choose a mate with whom to copulate. Male adders can also locate sexually receptive females using their keen sense of smell. After locating a receptive mate, copulation occurs. Males generally remain with the female for several hours after mating. During this time, the male will fight any other males who attempt to court his mate. When two adders fight, both raise their bodies into the air and intertwine themselves in an attempt to wrestle one another to the ground. This method of fighting is known as the "dance of the adders". After several hours of remaining with his mate, the male leaves to find another mate. (Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)

There are several notable courtship rituals that occur before mating between a male and female. These rituals include tongue flicking, tail vibrations, and body quivering. When two males try to court the same female, fighting can occur during which males raise the upper half of their bodies off the ground and attempt to wrestle each other to the ground. More than two males can be involved in these fights. (Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)


Mating systems:
polygynous .


April is the most common month during which adders reproduce. Their gestation period ranges from three to four months, so young live adders are born during the fall months, generally during hibernation. Female adders usually give birth to approximately 12 live young. Three to four years following birth, these young adders will be ready to mate with other adders. (Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Ernst and Zug, 1996; Wildscreen, 2004)

The gestation period is approximately 3 to 4 months. Young adders are often born slightly before or during hibernation in those populations that hibernate. The young are born with fat reserves to aid them in survival until the end of hibernation. They also have access to a yolk sac, which is full of nutrients necessary for survival. At birth, Vipera berus individuals measure approximately 16 to 18 cm long. Young adders will not become sexually mature for 3 to 4 years.


Key reproductive features:
iteroparous ; seasonal breeding ; gonochoric/gonochoristic/dioecious (sexes separate); sexual ; viviparous .


It is not well known how long young Vipera berus remain with their mothers. The offspring of other species of viviparous vipers have been known to remain with the mother for several hours after birth before dispersing. Young vipers are independent soon after birth. (Ernst and Zug, 1996)


Parental investment:
pre-fertilization (provisioning, protecting: female); pre-hatching/birth (protecting: female).


Lifespan/Longevity

Extreme lifespan (wild)
25 years (high)


Average lifespan (wild)
10 years


Typical lifespan (wild)



Average lifespan (captivity)
2.10 years
[External Source: Max Planck Institute for Demographic Research]




Adders have a fairly long lifespan. They generally live for 10 to 15 years in the wild. There are reports that claim adders have reached 25 years of age. Little information is available describing the lifespans of captive adders. This may stem from the fact that adders are neither desirable as pets, nor particularly endangered, thus few are kept in captivity. ("Vipera berus - Adder", 2005; Crown, 2005)



Behavior


Adders are solitary animals. They rarely are found with other adders, with the exception of mating and hibernation. Adders are most active during the hours surrounding sundown. During this time of day adders can be found actively hunting. Adders are motile creatures that move by slithering along the ground. Adders usually begin hibernation during either September of October. They hibernate communally in pre-existing underground areas, or hibernacula, such as abandoned mammal burrows, crayfish burrows, or tortoise burrows. One hibernaculum can house up to 100 hibernating adders. Generally, only adders living in colder habitats hibernate. As the temperature drops, adders will move deeper into the hibernaculum to reach depths where the temperature does not drop below freezing. It is not uncommon for adders living in mild climates to remain active all year round. (Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Home Range


Very little is known about the home range of Vipera berus. (Solway, 2005)


Key behaviors:
terricolous; crepuscular ; motile ; sedentary ; hibernation ; solitary .



Communication and Perception


There are several important senses utilized by Vipera berus in perceiving the environment and communicating between individuals. Adders have well-developed eyesight, which is valuable for hunting as well as general perception of the surrounding environment. In addition to sight, adders can hear, although they lack an outer ear. Instead, they detect sound through a mechanism called "skin-muscle-bone" route. Sound waves hit the skin of the adder and the vibrations are transfered through the jaw muscles and the several bones until they reach the snake's inner ear. Adders also have a well-developed sense of smell. They smell using both the tongue and nostrils. As Vipera berus flicks its tongue in and out of its mouth, the tongue is actually picking up tiny particles and molecules and transfering these to small openings on the roof of its mouth which lead to the olfactory center where the particulate matter will be identified as having a specific smell. These highly-developed senses combine to make Vipera berus individuals very effective predators. (Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)

Communication between adders is very important during mating season. The sense of smell plays an especially important role in mating, particularly in finding an appropriate mate. In general, snakes emit pheromones that can be sensed by other snakes. Pheromones are key chemical indicators in reproduction. Pheromones can indicate whether a female is sexually ready to reproduce. Pheromones can linger in the air long after a snake has occupied a given area, which further aids in communication between individuals over longer distances. As pheromones are chemical indicators, snakes sense pheromones using chemical receptors such as taste and/or smell. (Ernst and Zug, 1996; Solway, 2005; Wildscreen, 2004)


Communicates with:
visual ; tactile ; chemical .


Other communication keywords:
pheromones .


Perception channels:
visual ; tactile ; acoustic ; chemical .



Food Habits


Adders are carnivorous and consume a variety of prey, including small mammals such as voles (Arvicolinae), shrews (Soricidae), and mice (Murinae), as well as small lizards, birds, and frogs. There are two predatory techniques generally utilized by Vipera berus. The first is called the “sit and wait”, or ambush, technique. Adders wait in one place for prey to pass by so they can strike out, using fangs to inject their prey with enough venom to be fatal. Their keen sense of smell is then used to follow the wounded animal to its death where Vipera berus will proceed to consume the animal head first. The second technique involves actively seeking out prey. Adders generally use this technique when they are most active. Being a crepuscular creature these hours are usually right around dusk. ("Adder", 2005; "Vipera berus - Adder", 2005; Forsman and Lindell, 1993; Wildscreen, 2004)


Primary Diet:
carnivore (eats terrestrial vertebrates).


Animal Foods:
birds; mammals; amphibians; reptiles.



Predation

Known predators

• foxes (Vulpes
  
• Eurasian badgers (Meles meles)
  
• diurnal birds of prey (Falconiformes)
  
• owls (Strigiformes)
  
• snakes (Serpentes)
  

There are several major predators that may prey on Vipera berus, both vertebrates and invertebrates. The most prominent vertebrate predators include foxes, Eurasian badgers, large diurnal birds of prey, and owls. Adders can also be preyed upon by larger snakes. Adders are cryptically colored, which protects them from many predators, and they can defend themselves with their venomous bites. ("Vipera berus - Adder", 2005; Ernst and Zug, 1996)


Anti-predator adaptations::
cryptic .



Ecosystem Roles


One of the important roles played by Vipera berus is controlling the populations of small mammals, particularly rodents. Adders also contribute to the control of small bird, frog, and lizard populations. In addition, adders provide a source of food for larger mammals and birds. ("Vipera berus - Adder", 2005; Ernst and Zug, 1996)



Economic Importance for Humans: Negative


Adders are venomous snakes and their bites are dangerous to humans. While adder bites are rarely fatal, they do require immediate medical treatment and are very painful. Adders can kill small animals like dogs and cats if they feel threatened. Pets should therefore be closely watched in areas where adders occur. ("Adder", 2005; "Vipera berus - Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Russell, 1983; Solway, 2005)


Ways that these animals might be a problem for humans:
injures humans (bites or stings, venomous ).



Economic Importance for Humans: Positive


Adders play a key role in controlling populations of rodents and other small animals that are sometimes considered pests. Adders can also be milked to collect their venom, which can then be used to produce anti-venom for the treatment of adder bites. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005)


Ways that people benefit from these animals:
source of medicine or drug ; controls pest population.



Conservation Status


IUCN Red List: [link]:
Not Evaluated.


US Federal List: [link]:
No special status.


CITES: [link]:
No special status.



Adders are a protected species in some countries, Britain being one example. Their reputation as venomous has been quite detrimental to conservation efforts. People have been inclined to kill adders regardless of their conservation status because of their fear of these animals. Adders also suffer from loss of habitat, mostly due to human activities such as development and agriculture. Deforestation and scrub encroachment on preferred habitats also negatively impacts adders. ("Adder", 2005; Encyclopedia Britannica and Inc., 2005; Wildscreen, 2004)



Other Comments


There are many species of snake both closely and distantly related to Vipera berus whose common names may contain the term "adder". Vipera berus is the only species whose actual common name is "adder". Vipera berus is also sometimes referred to as the common viper. The common name "adder" is often given to venomous vipers (Viperidae) throughout the Old World. Several examples of other "adders" are: rhombic night adder, Causus rhombeatus, puff adder, Bitis arietans, and death adder, Acanthophis antarcticus. ("Venomous Snakes of Liberia and West Africa", 2005; Russell, 1983; Solway, 2005)



For More Information


Find Vipera berus information at

• Encyclopedia of Life
  

Contributors


Tanya Dewey (editor), Animal Diversity Web, University of Michigan Museum of Zoology.

Kat Muir (author), Kalamazoo College. Ann Fraser (editor, instructor), Kalamazoo College.


References

2005. "Adder" (On-line). Funk & Wagnall's New Encyclopedia. Accessed October 04, 2005 at http://0-firstsearch.oclc.org.ariadne.kzoo.edu/WebZ/FSQUERY?format=BI:next=html/records.html:bad=html/records.html:numrecs=10:sessionid=sp03sw01-45989-eeer7auc-o14l9x:entitypagenum=2:0:searchtype=advanced .

2005. "Fact Sheet: Snake Bite Prevention in the Balkans and First Aid Procedures" (On-line pdf). U.S. Army Center for Health Promotion and Preventative Medicine. Accessed November 19, 2005 at http://www.chppmeur.healthcare.hqusareur.army.mil/news/factsheets/DES-FS008%20Balkan%20Poisonous%20Snakes.pdf.

2005. "Venomous Snakes of Liberia and West Africa" (On-line). Accessed November 20, 2005 at http://www.tlcafrica.com/tlc_snakes.htm.

2005. "Vipera berus - Adder" (On-line). First Nature. Accessed October 13, 2005 at http://www.first-nature.com/reptiles/vipera_berus.htm. .

Crown. 2005. "Wild Woods Adder" (On-line). Great Britain Forestry Commission. Accessed November 18, 2005 at http://www.forestry.gov.uk/forestry/Adder.

Encyclopedia Britannica, Inc. 2005. "Adder" (On-line). Encyclopedia Britannica Online. Accessed October 02, 2005 at http://0-search.eb.com.ariadne.kzoo.edu/ebi/article-9309691?query=Vipera%20berus&ct= .

Ernst, C., G. Zug. 1996. Snakes in Question. Washington and London: Smithsonian Institution Press.

Forsman, A., L. Lindell. 1993. The advantage of a big head: swallowing performance in adders. Functional Ecology, 7: 183-189.

Reading, C., S. Buckland, G. McGowan, G. Jayasinghe, S. Gorzula, D. Balharry. 1996. The distribution and status of the adder (Vipera berus) in Scotland determined by questionnaire surveys. Journal of Biography, 23: 657-667.

Russell, F. 1983. Snake Venom Poisoning. New York: Scholium International, Inc.. Accessed November 20, 2005 at http://www-surgery.ucsd.edu/ent/DAVIDSON/Snake/2names.htm.

Solway, A. 2005. Deadly Snakes. Chicago, Illinois: Heinemann Library.

Wildscreen. 2004. "Adder (Vipera berus)" (On-line). Accessed October 10, 2005 at http://www.arkive.org/species/ARK/reptiles/Vipera_berus/more_info.html .




2011/06/19 09:44:31.262 GMT-4

To cite this page: Muir, K. and A. Fraser. 2006. "Vipera berus" (On-line), Animal Diversity Web. Accessed August 18, 2011 http://animaldiversity.ummz.umich.edu/site/accounts/information/Vipera_berus.html.



Disclaimer: The Animal Diversity Web is an educational resource written largely by and for college students. ADW doesn't cover all species in the world, nor does it include all the latest scientific information about organisms we describe. Though we edit our accounts for accuracy, we cannot guarantee all information in those accounts. While ADW staff and contributors provide references to books and websites that we believe are reputable, we cannot necessarily endorse the contents of references beyond our control.

[Auras]

Imi place sa postez aici!

[alicelovefrog]

Ma inscriu si eu!!!!

[Alexandru2002]

Ma inscriu si eu

[Alexandru2002]

Primele înscrieri istorice cu privire la câinele Golden Retriever datează de la începutul secolului XIX, când rasa era un câine de vânătoare popular în Scoţia. Rasa a fost creată în peninsulele britanice, cel mai probabil în urma încrucişării unui câine retriever cu părul lung, bej, cu un Tweed Water Spaniel cu păr scurt, sau a altor spanieli, setter ori chiar a Newfoundland-ului cu Bloodhund-ul. Acest câine şi-a făcut pentru prima dată apariţia într-o expoziţie de câini, Golden Flat-Coat. Ca câine de talie medie, robust, rasa a fost apreciată pentru abilitatea sa de a vâna atât pe teren, cât şi în apă. Vânătorii îi admirau calităţile atletice şi sârguinţa, în timp ce membrii familiilor îi apreciau caracterul prietenos şi tandru ale acestui câine. La sfârşitul secolului XIX, Golden Retriever-ul era binecunoscut în America de Nord şi a fost înregistrat în American Kennel Club în 1925.
De-a lungul anilor câinii Golden Retriever au devenit utili şi ca câini-călăuză pentru orbi, surzi sau alte persoane cu diferite handicapuri datorită inteligenţei, disciplinei şi temperamentului lor echilibrat, precum şi datorită abilităţii lor de a înţelege de minune oamenii. Ei sunt antrenaţi şi ca câini de terapie pentru a aduce alinarea persoanelor internate în azile/spitale.
Golden Retriever-ii fac parte din grupa câinilor de vânătoare sau sportivi „de agrement” (AKC). Rasa este recunoscută de următoarele organizaţii şi oficii internaţionale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.
[modificare]Aspect exterior şi dimensiuni



Câinii de această specie pot avea mai multe culori


Căţei Golden Retriever
Golden Retriever-ul este un câine de talie medie, robust, bine proporţionat, cu un cap relativ rotund, mai mult lat decât lung şi ochi în diferite nuanţe de crem şi auriu, cu gene închise la culoare. Botul este conic, dar lat, prevăzut cu un nas de culoare neagră. Stopul frontal este evident. Urechile acestui câine sunt de dimensiuni medii, triunghiulare şi pendulante, căzând până aproximativ la nivelul fălcii. Gâtul şi coapsele sunt musculoase. Pieptul este adânc. Coada este lungă, dar niciodată răsucită, acoperită de o blană abundentă, care îi dă aspectul unui steag.
Părul exterior impermeabil este gros, dens şi moale, deşi nu prea mătăsos. Puful de blană este relativ dens. Aşa cum sugerează şi numele rasei, culoarea robei este aurie sau o nuanţă apropiată de auriu. Părul mai lung de o nuanţă mai deschisă, cunoscut ca şi coamă, este prezent pe faţa posterioară a membrelor anterioare şi coapsă, abdomen, pe jumătatea anterioară a gâtului şi pe partea inferioară (vârful) a cozii. Blana roşcată este considerată a fi o anomalie.
Golden Retriever-ul adult are o înălţime la greabăn de 56-61 cm la mascul şi 51-56 cm la femelă şi o greutate de 27-36 kg la mascul şi 25-32 kg la femelă.
[modificare]Personalitate



Golden Retriever recuperând o jucărie din apă
Golden Retriever-ul este un companion plin de viaţă şi afectuos cu o personalitate calină. Dacă nu ar fi de talie medie, Golden Retriever-ii ar fi „căini de poală” (lapdog). Deşi, în general, nu este un câine gălăgios, acest animal de casă anunţă sosirea vizitatorilor. Foarte uşor de educat şi dresat, Golden Retriever-ul este întotdeauna răbdător şi gentil cu copiii. Sunt loiali, drăgălaşi şi doritori de a face mereu pe plac stăpânului.
Prietenos cu toată lumea, inclusiv cu alţi câini, Golden Retriever-ul are instincte diminuate de câine de protecţie. Deşi e puţin probabil să atace, Golden-ul este un câine de pază bun, lătrând sonor în cazul apropierii vreunui străin. Acest câine trebuie să fie în permanenţă în centrul atenţiei oamenilor pentru a fi pe deplin fericit. Dacă este izolat de oameni sau lăsat singur perioade lungi de timp, Golden-ul poate deveni răutăcios şi neascultător. Pot fi exuberanţi şi distrugători când se plictisesc. Printre talentele Golden Retriever-ului se numară: vânătoarea, luarea urmei, recuperarea diferitor obiecte, detectarea narcoticelor, îndrumarea persoanelor cu handicap (orbi, surzi etc.), agilitatea şi perspicacitatea. Sunt foarte buni câini inotători.
[modificare]Relaţiile cu familia şi casa



Golden Retriever-ul este un excelent câine de companie adresat familiilor cu copii sau alte animale de casă. Acest câine este o alegere potrivită pentru cei care deţin pentru prima dată un animal de companie demonstrând că proprietarul este capabil să întreţină un câine de talia şi forţa sa. Va fi mulţumit să trăiască într-un apartament, dacă i se va acorda suficient timp pentru mişcare. Sunt relativ activi în interior şi se pot mulţumi cu cel puţin o curte de dimensiuni medii.
[modificare]Dresaj

Golden Retreiver-ul este un câine inteligent şi foarte uşor de dresat. În afară de faptul că sunt vânători excelenţi, aceasta rasă a fost antrenată pentru a acompania persoanele invalide (câini-călăuză pentru orbi). Golden Retriever-ii sunt, de asemenea, utilizaţi pentru detectarea drogurilor şi în acţiunile de căutare şi salvare.
[modificare]Aspecte particulare



Aceşti câini trebuie să alerge zilnic
Golden Retriever-ii care vânează pe uscat şi cărora li se permite să înoate necesită o atenţie specială. Alergarea prin pădure poate cauza pătrunderea corpurilor străine de dimensiuni mici cum ar fi ciulinii sau alte plante sub pleoape sau în urechi. Suprafaţa ochiului sau urechea câinelui poate deveni iritată şi inflamată.
Golden Retriever-ii trebuie, de asemenea, să beneficieze de un periat regulat cu o perie din păr de porc, o dată pe zi dacă este posibil, acordând o atenţie deosebită pufului profund, des. Perierea contribuie la menţinerea unei blăni sănătoase şi lucioase a câinelui şi la diminuarea căderii părului. Acesta este, de asemenea, un moment oportun pentru a descoperi eventualele miţe de păr care pot fi neplăcute pentru câinele de companie. Este mai sigur ca laţele lungi din blana câinelui să fie îndepărtate de un frizer profesionist sau un medic veterinar. În perioadele de năpârlire părul trebuie periat mai des. Toaletarea robei se va face cu săpun uscat sau prin îmbăiere numai când este necesar.
Golden Retriever-ul necesită mişcare zilnică, adorând să recupereze mingile sau alte jucării. Astfel, mişcarea necesară este foarte uşor de asigurat. Acest câine trebuie plimbat suficient dar nu hrănit în exces, întrucât are tendinţa la supraponderabilitate.
[modificare]Boli şi afecţiuni



Golden Retriever la vârsta de 15 ani
În general, Golden Retriever-ul este un câine cu riscuri de sănătate reduse. Totuşi, următoarele boli sau afecţiuni au fost relatate:
Torsiunea (dilataţia) gastrică, o afecţiune bruscă ce pune în pericol viaţa câinelui, asociată umplerii stomacului cu aer şi torsionării acestuia;
Displazia de şold, o malformaţie a articulaţiei coxofemurale care are ca rezultat durerea, şchiopătarea şi artrita, în ordinea enumerării;
Epilepsia, o afecţiune a sistemului nervos care poate evolua la vârsta de 2-5 ani.
Alimentaţia necorespunzătoare determină la acest câine o leziune a pielii, numită eczemă umedă alimentară.
Cataracta determină o pierdere a transparenţei normale a cristalinului.Afecţiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi şi poate duce în timp la pierderea vederii.
Diabetul este o afecţiune pancreatică asociată unei insuficienţe de insulină.
Entropionul este o afecţiune a pleoapelor ce implică răsucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irită suprafaţa globului ocular, putând duce la probleme mult mai grave.
Hemangiosarcomul este un tip de cancer care poate avea ca rezultat tumori ale vascularizaţiei splinei, ficatului sau cordului.
Alte afecţiuni la care sunt predispuşi: cancer, boala Von Willebrand, probleme cu inima si defecte congenitale ale ochilor. Pot face diverse alergii ale pielii si sunt predispusi la obezitate dacă nu sunt hrăniţi corespunzător.
Dacă caţelul provine dintr-o linie în care ambii părinţi au fost evaluaţi ca neavând probleme de displazie de şold sau probleme de ochi, atunci posibilitatea ca animalul să sufere de displazie de şold şi probleme oftalmologice este în mare parte redusă.
Media de viaţă a Golden Retriever-ilor este de 9-15 ani. Ajung în medie la vârsta de 12 ani deşi se întâmplă să trăiască până la vârsta de 16-17 ani.

[Alexandru2002]

Sper sa va ajute aceste informatii

[canary]

Ma inscriu si eu

[merry777]

Am regasit topicul astaaaa !!!!!!!!!!! Yayy !!!! Off... Din pacate vad ca nu se mai posteaza pe aici

[Continut sponsorizat]